Dacă e să trecem în revistă, toate războaiele în care am fost „implicaţi”, numărul românilor care au participat în aceste războaie a fost destul de mare.  Am convingerea că românii nu au fost dezertori şi nici nu au fugit peste hotare în hoarde de nomazi. Românii au acceptat înfrângerea, atunci când cei în care credeau, cei pe care contau cel mai mult, autoritatea, conducătorul, domnitorul, regele au refuzat să mai lupte, au ales calea cea mai uşoară, calea compromisului. Cred cu tărie că dacă regii şi domnitorii care au stat pe tronul  Valahiei, Moldovei, Transilvaniei, Principatelor, Regatului României nu ar fi predat armele, românii nu ar fi fost niciodată înfrânţi.

Nu trebuie să fi un geniu în istorie, doctrină militară sau un expert în Clausewitz sau războaie de gherilă că să înţelegi că naţiunile care au luptat de la cel mai tânăr, la cel mai bătrân, bărbaţi, femei, copii, nu au fost niciodată înfrânte. Înfrângerea a venit din interior din cauza trădărilor, dar niciodată din afară. Poate aşa se explică eşecul militar al atâtor imperii într-o ţară ca Afghanistan, stânca de care s-au zdrobit atâtea imperii. Atunci când armata este înfrântă, iar populaţia acceptă înfrângerea,  ţara este oferită pe tipsie cuceritorului. Însă atunci când  populaţia unei ţări lupta cot la cot cu armata, înfrângerea este clară pentru agresor.

Acum, în acest timp, în acest secol, deceniu, nu avem ameninţări externe, nu avem armate ce se pregătesc să ne invadeze. Nu trebuie să stăm la hotarele ţării cu arma în mâna.  Nu suntem lipsiţi de războaie însă, nici de conflicte. Acestea sunt subtile, războaie informatice, culturale.  Cel mai important război este cel dus pentru controlul minţii.

Atunci când ne  vom conforma, când ne vom supune, adversarul nu va mai avea nevoie de armate. Se spune că  în viaţa fiecăruia, vine o vreme în care fiecare trebuie să-şi lepede stiloul şi să ia arma în mâna. Vremea aceea încă nu a venit. Şi de multe ori stiloul este singura armă pe care o avem la dispoziţie. Însă mulţi au renunţat să mai vorbească, au renunţat să riposteze. Au renunţat pentru că şi acest tip de ripostă se pedepsește prin presiunea celor ce au făcut din conformism şi complicitate un modus vivendi şi, în cele din urmă, se pedepseşte asemenea unei infracţiuni. Orice lege promulgată pentru a cenzura este o armă împotriva gândirii libere.  Numărul trădătorilor, al defetiştilor, al apaticilor pentru care tăcerea a devenit un compromis, un armistiţiu, e mult mai mare decât ne putem imagina. Sub pretextul toleranţei, ni se cere să închidem gura, să punem condeiul deoparte. Mai e şi o a doua categorie, a celor care luptă de partea agresorului, încercând să distrugă, bucată cu bucată, nucleul axiologic  al societăţii noastre.

Sunt aceia care spun că nu ajută la nimic să vorbim, să alertăm, să scriem împotriva agresiunilor şi agresorilor.  Nu e nevoie de un studiu îndelungat al istoriei sau antropologiei, să realizăm că cei ce au tăcut au fost complici la răul săvârşit, fie că este vorba de regimul nazist, fie cel stalinist, cei ce au păstrat tăcerea au făcut posibilă săvârşirea atrocităţilor.

E o dovadă de curaj să vâsleşti împotriva curentului atunci când toţi ceilalţi se lasă duşi de val, e o dovadă de curaj, de demnitate, de onoare, de bărbăţie şi de integritate să lupţi atunci când eşti acoperit de insulte, injurii şi eşti persecutat pentru convingerile tale. Mulţi cred că dizidenţii sunt un exponat de muzeu, personalităţi care au existat şi au putut exista doar în trecut, sub regimuri totalitare. Este, desigur, o greşeală imensă. Dizidenţii sunt mai actuali ca oricând. Deosebirea este că vocile lor sunt acoperite de laşi, de conformişti, de complici. Doar atunci când vocile acestora nu mai pot acoperi, nu mai pot estompa, atunci persecuţia propriu-zisă are loc.

În fiecare din noi ia naştere un revolutionar, un dizident, atunci când avem determinarea de a vorbi, de a spune răspicat, de a ne ridica împotriva celor ce ne conduc şi a celor ce îi conduc. Depinde doar de fiecare dintre noi de a nu lasă stiloul jos, de a nu ne dezlipi  degetele de tastele vechi şi obosite, depinde de noi  să nu închidem gura, să nu devenim complici prin tăcere, atunci când trebuie să spunem adevărul.

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, tânăr poet și prozator, locuiește la Sibiu, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…