de Mihaela MARIN

      În nu mai ţin minte ce şcoală s-au găsit vreo douăzeci de profesori (numărul diferă de la un post tv la altul) care n-au trecut testul psihologic. Televiziunile s-au năpustit, au fost sunaţi directorii, câteva emisiuni au făcut din ştirea aceasta subiectul zilei, vreo zece psihologi au aruncat în discuţie termenul “nebunie”, în vreme ce doar vreo doi au zis ceva despre alienarea omului modern, plus niţică depresie.       Ziua următoare aflăm că vreo trei, patru cadre didactice deja au adus de la medic adeverinţă că sunt apte să-şi desfăşoare activitatea, iar celelalte au dat din nou testul; nu ştim dacă e alt test sau acelaşi, nici care sunt rezultatele, dar nu contează, Jean boxează, i-am făcut pe oameni de haiul lumii, să trecem mai departe.

     Din experienţă proprie ştiu că mereu ai altceva mai bun de făcut decât să completezi hârtiile alea cu o sumedenie de întrebări tembele, că uneori te plictiseşti de moarte să urmăreşti ce şi unde se repetă şi că eşti tentat să nu acorzi mare atenţie unor chestii pe care le consideri simple formalităţi. Iată însă că aşa ajungi dacă nu nebun, măcar puţin diliu, ceea ce ar putea fi oarecum nostim, dacă nu ţi-ar da peste cap viaţa, lăsându-te fără serviciu, dar c-o etichetă definitiv pusă. Mă gândesc totuşi că ceva nebunie trebuie să fie la toţi cei din tagma asta, că altfel nu-mi explic de unde consecvenţa de-a face o muncă de ocnaş pe bani aşa de puţini. Dacă de strâns parale nu suntem capabili, măcar să ne distrăm cu ceva propoziţii cumulative, aşa că dacă până ieri eram doar incapabili şi corupţi, azi am devenit şi nebuni, unii de legat, alţii doar de… testat.

     În vreme ce jurnaliştii jurnăleau, profii testăreau, iar doamna de la asociaţia părinţilor se indigna şi sublinia la ce pericole sunt supuşi elevii, lumea sănătoasă tun la creierii dumneaei îşi vedea de treabă: un flăcău de liceu îşi altoia energic un rival (nu mai zic de francezul care şi-a ucis colegii, apoi s-a omorât), vreo câteva gravide din colţuri diferite de ţară au fost lăsate de medici cu testul psihologic luat să se descurce, coşbucian, “cum biet or şti”, un tânăr n-a găsit alt mod de-a se sinucide decât intratul cu maşina într-un alt autovehicul, vreo câţiva şoferi s-au confruntat dureros pentru că prioritate şi pentru că nervoşi, un popă s-a pus în direct pe înjurat şi afurisit, în vreme ce un confrate strângea adeziuni pentru o biserică mai mărişoară în apropierea Sfinxului din Bucegi, iar nişte băbuţe şi moşuleţi din Suraia erau duşi pentru audieri la DNA, ceea ce unora le-a plăcut niţel (mai puţin trezitul la 3 dimineaţa), fiindcă până la optzeci şi ceva de ani (Doamne, corupţia n-are vârstă!) nu văzuseră capitala cea capitală.

     Dacă nebunii de profesori fac procese-verbale, analize comparative de progres şcolar pentru fiecare dintre cei aproximativ două sute de educabili pe cap de prof, statistici, fişe de lucru şi alte de-astea, nişte oameni “nenebuni” din instituţii abreviate la iniţiale de nici naiba nu le mai poate ţine minte aruncă în dreapta, în stânga, sus, jos, împrejur şi de jur împrejur cu dosare penale care se dovedesc nepenale şi invers, cu declaraţii retrase peste un ceas sau revăzute şi adăugite peste o zi, cu acuzaţii sau dezminţiri, după caz. Lupii tineri – am văzut eu la teveu, pe bune – îi sfâşie pe cei bătrâni, campaniile electorale ale “catindaţilor” merg strună şi papă bani, Zgonea îşi mai caută ceva rude descendente din Mihai Viteazul, Ponta se transformă într-un James Bond cu pelerină de Superman şi cizmuliţe de pisoi încălţat, iar domn’ preşedinte merge la Carul cu bere, unde bea apă plată cu lămâie şi hrăneşte ziariştii de teren cu mici, chifle şi muştar. Domnul liberal reformat (asta sună puţin religios, nu?) Tăriceanu îşi prezintă noua soţie şi e fericit că va deveni iarăşi tată, ceea ce-i umple de invidie pe bărbaţii de şaizeci de ani mai puţin… prolifici. Funar contestă pe toţi ăilalţi candidaţi, Vadim vorbeşte cu paranteze deschise şi rămase aşa, de simt nevoia să iau un algocalmin sau să-l ascult pe Diaconescu. Johannis zice şi el ceva, însă n-am la dispoziţie chiar toată săptămâna ca să termine el fraza; între două treburi d-astea de nebun(ă) admir o poză a Elenei Cosânzenei cu un ghiozdan (Vuitton, cum altfel?) în spate. De ce oamenii normali pot face astfel de lucruri înălţătoare, iar nebunii de profesori nu-s în stare să treacă un psihologic? Ia să-i întrebe cineva şi cum şi-au luat ei carnetele de conducere, cine ştie ce mai descoperim…

     Uite, unii sunt chiar atât de dilimachis că scriu şi articole, de parcă i-ar lua careva în seamă. Dacă aş fi cea mai bogată “oamă” de pe planetă (hai, râdeţi, aveţi dezlegare de la mine), aş cumpăra pentru fiecare om sănătos la cap sau măcar pentru ăştia de ne conduc câte un exemplar din “Elogiul nebuniei”, atrăgându-le atenţia asupra subtitlului ”discurs spre lauda prostiei” şi făcând rapid un brainstorming prin întrebarea “Cum e mai bine să fii, nebun sau prost?”. Ştiu că lucrarea lui Erasmus se referea la “nebunia” creştinului adevărat şi la prostia şi imoralitatea clerului, dar o putem interpreta, vorba aceea, în cheie modernă. Oricum, aforismul cel mai cunoscut din carte îmi cam dă de gândit, de parcă n-aş avea atâtea pe cap: “Doar prostia încetineşte scurgerea tinereţii şi alungă nesuferita bătrâneţe”. E clar de ce unii par atât de tineri, dar nu mă supăr eu din atâta lucru, că de la olandezul acesta cu căciulă ciudată am aflat că doar nebunii îşi păstrează libertatea spiritului.

MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național C. CARABELLA, din Târgoviște, o rafinată moralistă și o mare iubitoare de limbă română…