Constanţa POPESCU – O evoluție a vorbelor

 

Constanţa_PopescuPe pământ lucrurile sunt mai grele decât credea Dumnezeu, de aceea aruncă în noi cu zile, ca să vadă cum păşim în zori, cum construim cărări printre atâtea neputinţe. Cred că se minunează zilnic, pentru că ne-am depăşit cu mult norma de folosință, mai ales că nu ne-a lăsat instrucțiuni de utilizare a vieții, doar niște sfaturi… Să fim drepți și cinstiți cu noi înșine. Să nu ne furăm și amărâm timpul, unul altuia. Să încercăm să construim, nu să dărâmăm ceea ce a clădit celălalt. Să-l iubim pentru că poate, ceea ce noi doar sperăm să facem.

Aici, pe pământ, viața are altă intensitate și motivație. Lucrul acesta ne arată că de atâția mii de ani, nu am progresat de loc, ci doar ne-am adaptat la răutăți și nevoi, în așa fel încât omul supraviețuiește din instinctul de conservare. Deseori ne întrebăm câtă răbdare mai are Creatorul lucrurilor perfecte cu noi?

Iar dacă suntem „după chipul și asemănarea lui”, cum de a pătruns în noi sămânța răului și dăinuie animalitatea, cruzimea, aprecierea plăcerilor efemere, opulența arogantă afișată, care nu ne satură eul, ci doar îl incită?  Cum de ne-a lăsat EL să cărăm acest bagaj nefast al caracterului? Să cred că există și în Creatorul o sămânță a răului, doar ca să evidențieze, prin contrast, calitățile dorite pentru noi. Oare noi alergăm printre nevoi, alegând calea cea mai ușoară, pe aceea a compromisului pe care l-am conștientizat și l-am numit progres, civilizație.

Trăim cu toți în solitudine, în recunoașterea minciunii noastre, a neputinței, oricât de cabotini am fi. Acest episod pasager il alungăm când credem că am descoperit o breșă printre oportunități. Ne însușim imediat succesul și atunci o falsă mândrie ne este un lesne suport de a trece peste zile. Carieră, familie, copii? Ingrediente, după care ne ascundem și motivăm acțiunile. Folosim tot mai des  pretexte ( pe măsură ce trec anii și avansăm în vârstă, începem să și credem în ele ), îmbrăcare în cuvinte ciobite de sens și mascăm neputința de a fi perfecți, care ne picură pe buze când cuvintele devin o povară.

Cât suntem de „mici”! Câtă zbatere! Ne tocim neuronii pentru cauze efemere, pentru bucurii mărunte. Prea puțin din creația celestă o folosim pentru fapte „bune”. Mult prea puțin investim pentru a crea viitorul, pentru siguranța lui. Când privim la televizor nu mai înțelegem nimic. Iată, se succed partidele, se schimbă personajele, se plătește prețul pe trufie dar nu se schimbă nimic. Nu rămânem prea multă vreme spectatorul timpului, pentru că aroganța din șuvoiul existențial ne oprește să vedem că suntem luați de valul revoltei, nemulțumirilor acumulate care ne urâțesc ființa și ne usucă sinele, fărâma de sămânță dată de Înaltul.

Și atunci ne întrebăm care este perioada de exercițiu în care suntem angrenați din diverse motivații, cât timp mai avem să tocim pasul fără o evoluție concretă, nu numai a vorbelor și, mai ales, cât mai suportă cuvântul, când nu-l folosim ca să înalțe ci doar ca să învăluie?