Scriind despre a scrie
Am început să citesc o carte despre povestea de viaţă a unui scriitor. De fapt, a unei scriitoare. O chema Mirona. „Un scriitor are nevoie de oameni”, îi spusese ei un francez. Pentru că trebuie să cunoşti oameni ca să ai despre ce să scrii. Şi aici m-am întrebat eu: nu poţi să scrii şi dacă nu străbaţi lumea în căutare de poveşti de viaţă? Nu pot să le creez eu din străfundurile minţii mele? Ba pot, cum să nu pot, doar asta mă tot chinui să fac. De fapt, nu mă chinui, aici ar fi un alt cuvânt, dar stând aşa şi contemplând cuvintele, le mai pierd din când în când. Le ştiu, sunt ascunse în rafturi din bibliotecă, dar în drumul până la ele risc să trezesc din somn alte poveşti, pe care nu vreau să le scriu acum.
În fond, ce-nseamnă să scrii? Nu, nu să scrii pe-un colţişor de foaie un număr de telefon sau parola prea lungă de la wi-fi, ci să scrii un gând, o amintire, o născocire-a minţii. Eliberare… E o cale spre eliberarea de toate grijile, chiar şi pentru un singur moment. E o confesiune adresată sinelui, o mărturisire a gândurilor ce se vrea a fi ordonată, nu ca un ghem de idei încrucişate aşa cum stau acolo-n minte.
Şi în momentele acestea, cel mai bun prieten e creionul, sau stiloul, sau pixul ce aşteaptă o literă să le urmeze celorlalte. Curios, devine bietul creion părtaş la toată conştiinţa scriitorului. Şi câte lucruri află dânsul într-un minut…
Mirona mea (de fapt, e a autoarei) scria şi ea, despre viaţă. Iar dacă s-a gândit că nu îi place lumea, a vrut să îi pună la final un cutremur, care să o zguduie din toate încheieturile, ca să se schimbe în mai bine. Dar eu cred că poate cutremurul ei nu e de ajuns, aşa că mă gândesc ca la finalul poveştilor (pe care o să le scriu cândva) o să arunc lumea într-o altă dimensiune, să devină o lume care să nu mai cunoască nimic din trecut, ci doar să se plimbe prin Univers.
Până la urmă, Mirona n-a pus cutremurul acolo, la sfârşit. I s-a părut că distruge frumuseţea lumii. Şi oare ce e mai frumos decât să ştii că „universul a fost creat doar ca să îl vadă ochii mei” (adică ai tăi, ai noştri), cum spunea o melodie? Asta a descoperit şi Mirona, dar a fost nevoită să treacă prin experienţa războiului şi să audă poveşti triste ca să înțeleagă ce înseamnă pacea, liniştea şi fericirea. Sau poate la asta cred eu că se gândea…
A plecat Mirona peste hotare, să studieze, să cunoască oameni, să nu mai stea închisă în colivia familiei care o dispreţuia. Dar tot în ţară s-a întors. Unde poate fi mai frumos decât acasă?
Cred că tocmai am făcut o prezentare de carte… Cartea ei. „Cartea Mironei”, scrisă (de ea sau…) de Cella Serghi.
Nu, nu o să vă spun finalul. E despre prietenie. V-am spus…
Partea inferioară a machetei
CRISTINA ANGHEL este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…