Absolut descumpănit am fost în momentul în care ai mei m-au anunţat că mai am doar câteva zile la dispoziţie pentru a mă înscrie la nu ştiu ce concurs, că numai aşa pot deveni profesor. Şi descumpănit am rămas câteva minute bune apoi. Tocmai mă întorsesem victorios de la Bucureşti unde, mai degrabă prin bunăvoinţa comisiei decât prin meritul meu, reuşisem să obţin, pentru susţinerea lucrării cu care îmi încheiam anul de studii aprofundate în literatură contemporană, nota maximă. Şi am rămas descumpănit nu pentru că aş fi aşteptat, mai întâi, nişte felicitări măcar formale (cu un an în urmă, tata avusese grijă să-mi explice că facultatea asta, pe care tocmai o terminasem, nici măcar nu este o facultate pentru bărbaţi, că ar fi trebuit să mă fac inginer), ci pentru că, pe parcursul celor cinci ani, niciodată nu mă gândisem la modul serios că voi fi profesor. De fapt, nu mă gândisem deloc la ceea ce voi face după ce îmi voi încheia studiile. Tot aşa cum, până prin clasa a XII-a, nu mă gândisem deloc ce facultate aş vrea să urmez. De fapt, nu mă gândisem nici măcar dacă vreau sau nu să fac vreo facultate.

Povestesc aceste lucruri, acum, doar pentru a-mi face înţeles punctul de vedere. Nu-mi amintesc să fi învăţat vreodată cu un scop anume. De fapt, în sensul comun al termenului, cel pe care, totuşi, deloc întâmplător, DEX-ul îl glosează abia în poziţia a treia (a-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora) nici nu-mi amintesc să fi învăţat vreodată. Poate pentru că stau destul de prost cu memoria 🙂 . În schimb, am studiat. Mai ales literatură. Dar şi matematică, fizică, biologie, istorie. Şi cred că este aceasta ocazia potrivită să-i mulţumesc doamnei profesoare Carolina Bădiţescu care, preluându-ne clasa în ultimul an de gimnaziu, nu doar că nu ne-a mai pretins să reproducem pagini şi pagini de comentarii, ci, spre marea noastră nedumerire, a făcut ceea ce cred eu că ar trebui să facă orice profesor de română care îşi respectă elevii: ne-a învăţat să gândim. Aşa am aflat, de exemplu, că nu există „cel mai mare scriitor român” (nu de alta, dar indiferent despre cine ar fi fost vorba, temele noastre începeau invariabil cu „X este cel mai mare scriitor român”), că există doar scriitori importanţi şi scriitori mai puţin importanţi, dar şi că acei critici pe care îi citam cu un soi de religiozitate, pentru că, nu-i aşa, ei deţineau adevărul absolut, iar judecăţile pe care le emiteau nu puteau fi altfel decât axiomatice, îşi formulaseră opiniile în urma unui atent studiu al textului literar, ceea ce eram încurajaţi să facem şi noi. Îmi amintesc că îndemnul pe care îl auzeam cel mai des în ora de română era „Gândiţi!”. Am învăţat astfel să gândesc critic, să pun sub semnul întrebării, aş zice aproape cartezian, valoarea de adevăr a oricăruia dintre „adevărurile” a căror aparentă evidenţă le transformă în prejudecăţi, dar mai ales am deprins gustul studiului şi, în cele din urmă, al cercetării. Ceea ce, iată, am continuat să fac până astăzi.

Poate că acesta este motivul pentru care nu-i înţeleg (încă) pe acei colegi care se mai întâmplă să le pretindă elevilor să memoreze pagini întregi, dar şi motivul pentru care nu mai reuşesc să-mi înţeleg elevii. Da, admit faptul că a studia de dragul de a studia poate părea astăzi cu totul lipsit de pragmatism. Astăzi avem cu toţii, nu-i aşa, scopuri bine definite, derivate majoritar din nevoia de succes social, succes obţinut, dacă se poate, cât mai repede şi fără prea mare efort. Şi cum succesul social este mai totdeauna sinonim cu cel financiar, studiul a încetat de mult să mai reprezinte o cale de împlinire a nevoilor spirituale, percepute cel mai adesea (desigur, cu excepţia celor pe care le alimentează/cărora încearcă să le răspundă biserica) drept mofturi, rămânând, şi asta doar pentru puţini, exclusiv un mijloc de propăşire (ce cuvinte ştiu!) materială. Cum la naştere n-am fost înzestrat şi cu simţ practic, poate că nu sunt eu cel în măsură să spună dacă această orientare a tinerei generaţii către atingerea unor scopuri preponderent materiale este un lucru bun sau rău, însă problema este că, procedând aşa, obţinerea unei diplome pare a deveni, paradoxal, un scop în sine, în condiţiile în care a deţine o diplomă nu-ţi garantează, de fapt, nimic. Dacă adăugăm faptul că societatea românească nu a reuşit încă să construiască cadrul adecvat afirmării acestor tineri, dintre cei oricum puţini care aleg să studieze şi mai puţini reuşind să se realizeze prin asta, vom avea de-a face cu o generaţie în faţa căreia se cască, aproape de netrecut, prăpastia imensă dintre aspiraţiile reale, chiar neconştientizate, şi posibilitatea de a le atinge.

Aşa stând lucrurile, iar asta pot să înţeleg, de câţiva ani, prin faţa ochilor mi se tot perindă clase întregi de elevi cărora, în ciuda faptului că îşi doresc să înveţe, le lipseşte motivaţia pentru a învăţa. Motivaţia reală, pentru că încă refuz să cred că a face colecţie de diplome poate să reprezinte pentru cineva supremul ţel în viaţă, tot aşa cum refuz să cred că poţi excela într-un domeniu oarecare de activitate doar pentru că eşti extrem de bine motivat financiar în acest sens. Elevi descurajaţi, obosiţi înainte de vreme (pentru că a încerca să înveţi fără să ştii prea bine de ce o faci trebuie să fie cumplit de obositor), dezamăgiţi de ei şi de întreaga lume, pentru ca, în cele din urmă, totul să se aglutineze într-un soi de conştiinţă a supremei inutilităţi, pe care unii o afişează ostentativ, iar alţii abia reuşesc să o ascundă în spatele unor zâmbete de circumstanţă. Ca şi cum totul ar fi dinainte pierdut, ca şi cum s-ar fi născut tocmai pentru a descoperi că viaţa este complet şi irevocabil lipsită de sens. Elevi cărora, din acest motiv, le lipseşte bucuria de a studia, bucuria de a descoperi, bucuria de a gândi.

Ceea ce nu înţeleg, tocmai pentru că lucrurile stau aşa cum stau, este faptul că par a se complăcea în această stare, faptul că, descoperind originea răului sau măcar conştientizându-şi nemulţumirea, nu dau semne că şi-ar dori vreo schimbare. Mi-e teamă că, oricât m-aş strădui, mecanica probabil îndelung exersată anterior a memorării ce exclude orice asimilare de noi cunoştinţe, obişnuinţa de a da copy-paste unor texte (cel mai adesea inepte) de pe internet şi de a mi le prezenta drept temă, reproşul mut asociat efortului sisific pe care lasă impresia că sunt nevoiţi să-l facă atunci când le cer să aibă curajul de a gândi şi de a emite opinii se vor dovedi (dacă nu au început deja să se dovedească) mai puternice decât mine, mai puternice decât pasiunea mea pentru literatură, mai puternice decât convingerea mea că şcoala ar trebui să formeze oameni în deplinul înţeles al cuvântului, nu simpli indivizi angrenaţi într-un mecanism social cu care, nu-i aşa, nici nu mai are rost să-ţi baţi capul pentru a-l înţelege şi pentru a-l putea apoi eventual îmbunătăţi. Pe de altă parte, trebuie să spun şi asta, mi se pare oarecum nedrept să le pretind elevilor mei, pentru că tot se apropie un nou bacalaureat, să-şi elaboreze eseurile spontan, în timpul examenului, în condiţiile în care, procedând aşa, eseurile lor nu se vor ridica niciodată la nivelul celor învăţate de alţii pe de rost, eseuri mustind de formulări ce nu spun nimic, dar care sună bine, în perfect acord, de altfel, cu baremul girat anual de CNCEIP.

Da, ştiu, lucrurile sunt mai complicate decât le prezint eu aici. Voltaj tocmai ne va cânta la Eurovision despre drama copiilor lăsaţi în urmă de părinţii plecaţi să muncească în străinătate; drama este una reală şi cel mai trist mi se pare faptul că unii dintre aceşti copii, crescuţi de când se ştiu ei de către bunici, fraţi mai mari sau chiar de către vecini nici măcar nu o conştientizează, pentru că nu au termen de comparaţie. Sistemul de învăţământ, reformat (cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună) de câteva ori pe an, este veşnic pe punctul de a intra în colaps, mai ceva decât lumea bacoviană care trage mereu să moară, fără ca asta să se întâmple vreodată. Lipsiţi la rândul lor de orice fel de motivaţie, profesorii nu-şi mai dau interesul (ca să zic precum părinţii la şedinţele organizate semestrial sau, după caz, chiar mai des). Baza materială pare, nu de puţine ori, a fi mai degrabă cea dintr-o ţară nord-africană. Dar mai ştiu şi că nimeni şi nimic nu poate împiedica un elev care îşi doreşte să înveţe să o facă. Istoria este plină de asemenea exemple.

Aşa cum spuneam deja, pot admite că, în societatea contemporană, învăţarea nu mai poate reprezenta în ea însăşi o motivaţie. Mă gândesc însă că soluţii pentru a ieşi din acest blocaj trebuie să existe, soluţii care ar implica, înainte de toate, o colaborare reală între actanţii procesului educaţional (v-am prevenit că ştiu cuvinte!). Întorcându-ne la teoria clasică, orientarea profesională în funcţie de predispoziţii, aptitudini, talente ar putea furniza una dintre aceste soluţii. Însă şcoala şi-ar putea asuma eficient un rol activ în orientarea absolvenţilor de gimnaziu către o filieră sau alta, către un profil liceal sau altul doar cu condiţia reintroducerii examenului de admitere. De ce spun asta? Pentru că anual, întrebându-mi elevii de clasa a IX-a dacă sunt mândri de reuşita lor şi dacă acesta este liceul la care şi-au dorit să fie admişi, câţiva îmi vor răspunde invariabil, cu un aer deja sâcâit: „Aici ne-a repartizat computerul.” „Cum aşa?”, întreb eu. „Păi am trecut toate liceele, în ordine, dar nici prin cap nu ne-a trecut că vom reuşi să intrăm aici.” Iar asemenea dialoguri, halucinante, îşi au originea în faptul că evaluarea, atât pe parcursul anilor de gimnaziu, cât şi în cazul examenului final, oricum s-ar numi el (Capacitate, Teste naţionale, Evaluare naţională, că i-a fost schimbată cam des denumirea şi nu m-am mai obosit să o ţin minte) nu este şi nici nu poate fi unitară. Mă gândesc că, prin reintroducerea examenului de admitere, aflaţi în situaţia de a-şi exprima ferm opţiunile, candidaţii s-ar gândi de două ori, părinţii ar cere şi părerea profesorilor, iar odată admişi, nu s-ar mai trezi într-un liceu în care nu-şi doreau, de fapt, să se afle, ocupând locurile celor care chiar şi-ar fi dorit să înveţe aici. În plus, abia astfel s-ar realiza o autentică ierarhizare a elevilor, pentru că a învăţa la acelaşi liceu şi uneori în aceeaşi clasă olimpici naţionali şi elevi care nu ştiu să scrie corect sau care nu pot să citească fluent, dar care au fost admişi cu medii mari şi foarte mari, nu le foloseşte nici unora, nici celorlalţi. Învăţarea diferenţiată are şi ea limitele ei, iar într-o asemenea situaţie se impune, mai degrabă, recuperarea, proces care, în cazul în care colectivul nu este unul omogen slab, cu siguranţă va sfârşi prin a dezavantaja cel puţin o parte a elevilor.

În ceea ce priveşte viitoarea facultate, în afara cazului (nefericit!) în care elevii/absolvenţii de liceu se orientează către una unde ştiu că vor intra oricum, prin concurs de dosare, facultate pe care o vor face pentru că, nu-i aşa, toată lumea trebuie să facă astăzi una, dar fără să ştie prea bine ce vor căuta acolo, alegerea este determinată de modă sau de promisiunea unui loc sigur de muncă, uneori fără nicio legătură cu ceea ce elevul şi viitorul student este realmente capabil să facă. Aşa se face că ne-am trezit, după ’89, cu valuri de avocaţi, de economişti şi de arhitecţi pe care piaţa forţei de muncă nu avea cum să-i absoarbă sau, mai nou, cu generaţii întregi de poliţişti şi de medici, dintre care unii sunt cu totul lipsiţi de vocaţie, motivaţi exclusiv de câştigurile financiare sigure, în ţară sau afară.

Faptul că elevul ştie deja, începând cu clasa a X-a sau, cel mai târziu, cu clasa a XI-a, ce facultate vrea să urmeze, facultate cu care, de fapt, nu prea are nici în clin, nici în mânecă, îl privează de interes real pentru orice altă disciplină de studiu în afara celor la care va da examen de admitere, ca şi cum un viitor poliţist n-ar trebui, pe lângă cunoştinţele de gramatică, limbă străină şi istorie, să aibă elementare (măcar) cunoştinţe de literatură, matematică, fizică, chimie şi biologie sau ca şi cum un viitor medic n-ar trebui să ştie să vorbească limba română corect, să aibă cunoştinţe de geografie etc.

În aceste condiţii, rezultatul este oarecum previzibil: facultăţile sunt începute şi niciodată terminate sau, în cazul în care miracolul se întâmplă, absolventul de facultate se trezeşte cu o diplomă în buzunar, dar complet nepregătit să facă meseria pentru care s-a pregătit îndelung. Pe termen lung, impactul socio-economic al fenomenului este unul deloc de neglijat, iar efectele încep deja să apară: dacă, după terminarea studiilor, nu pleacă în străinătate pentru a face, în general, munci care nu le pretindeau niciun fel de diplomă, unii dintre absolvenţii care îşi găsesc, mai uşor sau mai greu, un loc de muncă în ţară produc, în cel mai bun caz, stupoare printre colegii din generaţiile anterioare atunci când vor să impresioneze cu vastele lor cunoştinţe sau cu numeroasele lor competenţe.

Şi din nou, în remedierea acestui fenomen, şcoala ar trebui să aibă un cuvânt de spus. Ce-i drept, un rol în orientarea profesională a elevilor ar trebui să aibă fiecare diriginte. De fapt, aceasta chiar a rămas, în hârtii, una dintre multele sarcini ale acestuia, problema este că, în absenţa unui cadru legal, rolul pe care dirigintele îl poate juca în mod real în orientarea profesională a elevului este aproape nul. În cei aproape douăzeci de ani de profesorat, nu cred că mi s-a întâmplat să fiu consultat de mai mult de cinci ori cu privire la alegerea facultăţii pe care să o urmeze vreunul dintre elevii de la clasele la care am predat. Iar eu mă număr printre cazurile fericite. Pentru că, nu-i aşa, părintele ştie el întotdeauna mai bine ce este bine, dacă nu cumva chiar mai bine decât părintele şi profesorul ştie ce este mai bine chiar elevul, care, preferând să comunice (solipsist) doar cu calculatorul, nu mai comunică în mod real cu niciunul dintre ei. Apoi, într-o lume în care succesul, aşa cum spuneam, se măsoară mai ales în bani, este puţin probabil să conteze opinia unui profesor al cărui salariu nu-i permite să-şi cumpere, de exemplu, haine decât o singură dată pe an. Dacă adăugăm şi campania de discreditare a acestei profesii, campanie la care a pus umărul parcă întreaga naţiune, aproape că îi înţeleg pe părinţii care nu trec pe la şcoală decât pe la începutul clasei a noua, şi asta doar pentru a descoperi motive întemeiate cu care să îşi justifice, probabil în faţa propriei conştiinţe, faptul că uită apoi drumul.

Nu aş vrea să se înţeleagă că toţi elevii mei sunt aşa cum i-am descris mai sus. Există, desigur, şi excepţii, iar acestea nu sunt chiar puţine la număr. Acelora care reprezintă excepţiile le cer scuze pentru rândurile de mai sus. Şi le cer scuze şi celorlalţi, pentru că nu i-am putut ajuta să înţeleagă că tot ceea ce are valoare în bani nu are, în ultimă instanţă, cine ştie ce valoare. Sau cine ştie… poate că mă înşel eu. Ce-i drept, n-am reuşit niciodată performanţa de a-mi vinde conştiinţa pe doi lei.

Şi trebuie să mai spun că acesta este (doar) punctul de vedere al unui profesor ce predă la unul dintre cele mai bune licee din ţară. Nu vreau să mă gândesc care este punctul de vedere al colegilor care predau la celelalte licee.