CONTINUITATE – Noi, strămoșii dacilor, noi avem un viitor măreţ şi vom lupta pînă la capăt cu toţi şi cu toate, Atâta timp cât nu ne vor frânge săbiile, îi vom spârcui cu ele şi ne vom bate pentru ultima brazdă de pământ. Iar dacă ne vor lua săbiile, îi vom sfârteca cu paloşele (iertaţi cacofonia); iar dacă ne vor lua paloşele, îi vom hărtăni cu cuţitoaiele şi cu culişerele de la stâni; iar dacă ne vor lua şi pe acestea, îi vom ciocârti cu briştele; iar dacă ne vor lua briştele, îi vom înţăncuşa cu ţâuiecele; de ne vor lua şi pe acestea, le vom da poace cu mânurile; iar de ne vor ciumpăvi de acestea, le vom trage şuturi în fund cu picioarele; iar de ne vor reteza şi pe acestea, îi vom înjura ca la uşa cortului, ca valahul de pe ţeapă, vom rânji la ei şi le vom arăta limbile; iar de ne vor scoate dinţii, ne vor tăia buzele şi limbile, ne vom pârţâi cu dispreţul nostru suveran; iar dacă nu vor suporta pârţurile noastre suverane şi ne vor omorâ, vom putrezi pe câmpuri şi le vom polua mediul ambiant; iar dacă vor pune filtre ecologice să nu-l poluăm, le vom înfunda filtrele… Aşa ne vom bate pentru acest pământ bun şi frumos. Toţi, până la ultimul, mai bine zis până la penultimul, că şeful trebuie să rămână în viaţă.

AN DE AN – Concursurile şcolare, examenele de bacalaureat sau de la facultăţi se subţiază şi ele. Probele sînt tot mai uşoare, să nu se surmeneze sărmăneii noştri copii! Din cînd în cînd se duc campanii de presă, mam’marile, mamiţicile şi tantile Miţa protestează împotriva orarului prea încărcat pentru bieţii copii. Dar nimeni nu protestează cînd manualele se simplifică, cînd nivelul de cunoştinţe scade pînă la acela al Domnului Goe. Aici, pe drept cuvînt, putem să fim mîndri: sîntem la standarde occidentale. Prietenul Dorin Aştefănoaie mi-a dat nişte manuale franţuzeşti de ecologie. Mamăăă, ce frumoase erau: multicolore, plastifiate, cu peştişori-curcubeu, cu animăluţe! Conţinutul era cam sărăcuţ, dar o să aprofundeze ei, lezelevii de şcoală primară, cunoştinţele mai tîrziu – îmi ziceam. Mă uit mai bine: manualele nu erau pentru ciclul primar, ci pentru liceu! Na, frate! Într-o primăvară, cînd am făcut curat prin grădină, am pus pe foc unul din manualele astea. Pfui, să fi simţit, cititorule, ce duhoare grozavă am îndurat. Pîrîia şi sfîrîia cartea pînă ce s-o prefăcut într-un fel de șoric ars. Văzînd fumul negru şi gros, mama face: „Pute de parcă-i chele de drac!” şi pune degrabă mîna pe-o furcă, să nu care cumva să sară vreun michiduţă ecologic din foc. Pentru orice eventualitate, m-am aţinut şi eu cu-n ţăpoi.

ZIARELE – Se rarefiază şi ele an de an. După un început normal de înflăcărare şi ezitări în 1990, presa noastră a cunoscut după aceea o cotă înaltă de profesionalism şi conştiinţă civică. Dar nu despre acestea vreau să vorbesc, ci despre căderile de după aceea. Struniţi de căpăstrul câştigului cu orice preţ, mulţi trăpaşi de soi au început să calce-n străchini. După mine, două jaloane aproximative ale acestei căderi (fără a avea pretenţia că-s coana Mafalda) au fost în ordine cronologică: 1. cînd Ion Cristoiu a început să introducă în presa românească găinile cu trei picioare, care nasc pui vii; 2. cînd Marius Tucă a lăsat televiziunea şi a intrat în presa scrisă. În ambele cazuri succesul a fost colosal, însă presa în sine a început să se rarefieze. Priviţi numai paginile acestor ziare menite să nu zgîlţîie creierii cititorilor predispuşi spre comoditate: textul e tot mai puţin, mai anemic, titlurile tot mai mari şi înşelătoare, pozele cu vipuri de tractir tot mai mari şi mai indecente. Exemplul acestora a fost urmat şi de alţii. An de an noi ziare cad în starea de tabloid. Cititorul are parte de nivelul minimei rezistenţe: informaţii puţine sau, cînd sînt totuşi, sînt de genul cine cu cine din şăubîz s-a culcat, ştiruci mondene, cum să slăbim cu castraveţi sau cum să-i punem la murat, horrorscoape şi tutti frutti.

SIMPLĂ DEDUCȚIE – Dimineața, în drum spre serviciu, un evreu vede în stația de tramvai un domn bine făcut si foarte bine îmbrăcat. Prezența lui îl intrigă. Un domn astfel îmbrăcat nu se duce la serviciu la această oră a dimineții. Dacă nu se duce, înseamnă ca vine de undeva. De unde poate veni in zori de zi un domn astfel îmbrăcat decât de la o damă. Domnul bine, vine de la o damă bine. La noi în cartier sunt trei dame bine: Natașa, care-i însa plecată la Leningrad, Rașela, dar de la ea vin eu, și soția mea. Soția mea are trei amanți: directorul ei (firesc), directorul meu (normal), și pe un oarecare domn Abramovici.

– Buna dimineața, domnule Abramovici.

– Buna dimineața. Dar de unde mă cunoașteți?

– Ei, simplă deducție!