Piața Universității, douăzeci și cinci de ani…

Am vrut să trăiesc libertatea cu adevărat. Să o văd. Să o simt. Să o miros. Și cu totul și în întregime nu avea cum să fie simțită sau trăită decât acolo, în locul acela magic, misterios, loc ce mă atrăgea în fiecare zi pe care o trăiam, în fiecare oră din viața mea de atunci. O gașcă, un grup de prieteni am plecat acolo ca într-un pelerinaj mistic și de puțini prevăzut și simțit. Am plecat cu bucurie, plini de viață și de dorința de a-i vedea latura liberă și plină de inimi ce vibrau la fel ca ale noastre. Nu am mers, mai mult și mai mult am zburat într-acolo.

I-am simțit prezența de departe pentru că de la Gara de Nord și până în piață am mers pe jos, am vrut să trăiesc și să simt fiecare pas pe care îl făceam, care mă apropia de acel loc, de piața magică simțită la propriu în sufletul meu. Și chiar am simțit și chiar am trăit fiecare pas făcut, fiecare aspirație și inspirație a aerului parcurs până acolo.

Viața care se făcea auzită de acolo era un vuiet viu, o stare antrenantă dătătoare de dorință de zbor, de planare mai degrabă în acel spațiu lipsit de cer, de limită, în care simțeai nevoia de continuare, de amplificare a stării de zbor printr-o planare continuă la mică înălțime în așa fel încât să fii văzut și să vezi, să cuprinzi totul și să fii cuprins în același timp. Dorința de a fi peste tot și lângă fiecare persoană de acolo în același timp, dorința de a-ți umple ochii și inima până la refuz și fără putința sau nevoia de a mai elibera ceva din tot ceea ce vedeam, simțeam și trăiam acolo.

În Piața Universității am trăit mult și foarte intens în foarte puțin timp. Eram tot timpul aproape de persoane care păreau a fi bucăți desfăcute din mine, bucăți plecate fiecare în căutarea trăirii și a libertății ei încercând să își facă, să își trăiască o poveste proprie în timpul petrecut acolo. Nu eram, chiar mă simțeam desfăcut în părți care pluteau prin piață ca niște baloane frumos colorate ce dansau libere în bătaia vântului ce nu era decât acolo.

Am stat în Piața Universității treizecișiuna de ore. Magice. Nemuritoare. Fără sfârșit. Le mai trăiesc uneori și acum. Din ce în ce mai rar. Dorința secretă a fost ca odată ajuns acolo să urc la balcon și să spun un poem. Poemul a fost tot timpul cu mine și nu l-am spus niciodată. Era așa:

distanța dintre locul unde mă

aflu și aerul infinit de departe

s-a impregnat în mine

înainte chiar de venirea mea în lume

s-a modificat cu fiecare dintre

mișcările mele

este distanța primei călătorii…

Atunci mi-a lipsit curajul și la fel și acum. Spre dimineață, înfrigurat, obosit și pierdut de prietenii cu care venisem acolo am adormit în fântâna din piață lipit de alte persoane la fel de înfrigurate. Când m-am trezit era multă lumină și soare și aveam capul așezat pe burta unei fete tinere și foarte frumoasă de care m-am îndrăgostit pe loc.

Doar eu.