NICULAE  M. POPESCU.  preot erudit, istoric al Bisericii ortodoxe şi al culturii româneşti

A fost unul dintre cei mai aleşi clerici ai Bisericii Ortodoxe Române, fiind înzestrat cu o  deosebită prestanţă, cu voce plăcută, cu vorbire aleasă şi cumpătată, fiind un predicator experimentat, cald şi sugestiv, săvârşind slujbe de o frumoasă înălţare sufletească. A fost un cărturar de o remarcabilă şi vastă cultură.  S-a născut într-o familie tradiţională de preoţi, în localitatea Dâmbovicioara, din judeţul Dâmboviţa, în ziua de 10 februarie 1881. A făcut şcoala primară în comuna Branişte, aproape de locul natal, apoi a urmat cursurile Seminarului „Central” din Bucureşti (1893-1901). A dat diferenţele de liceu la Colegiul „Sfântul Sava”, unde a obţinut şi bacalaureatul (1902).  A studiat Facultăţile de Teologie şi Litere şi Filosofie din Bucureşti, devenind licenţiatul acestora în anul 1907 şi respectiv 1908. La 29 august 1908 a fost hirotonit diacon la Biserica Mănăstirii Zamfira.

Obţinând prin concurs o bursă pentru specializare, a plecat la Viena (1910-1913), făcând studii de istorie şi bizantinologie la Universitatea de aici, unde a obţinut doctoratul în istorie (1913) cu teza „Nifon II patriarhul Constantinopolului„, lucrare ce a fost publicată în anul următor în „Analele Academiei Române” (1914). A slujit ca diacon la Capela Ortodoxă Română din Viena (1910-1913).

Întors în ţară, a slujit ca diacon la Biserica „Cotroceni” din Bucureşti (1913-1920), a funcţionat ca secretar de redacţie al revistei „Amvonul„, revistă editată de Societatea clerului român „Ajutorul” din Capitală. Între 1916 şi 1919, a devenit secretarul acestei societăţi.  A ajuns director al Cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei (1919-1923). La 13 decembrie 1920 a fost hirotonit preot şi a slujit la bisericile „Schitul Măgureanu” (1920-1926) şi „Bradu Boteanu” (1926-1933) din Bucureşti. Devine profesor titular la Catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1922-1946), fiind pentru doi ani şi director al Seminarului „Nifon” (1923- 1924).  Aici, a întocmit Istoricul Facultăţii de Teologie din București. A susţinut comunicări la Universitatea populară a lui Nicolae Iorga de la Vălenii de Munte.

Fiind un iubitor de muzică, înzestrat cu o voce deosebită, a fost   membru   al   Societăţii corale „Carmen”, iar după moartea fondatorului acesteia, D. G. Kiriac, în 1928, a devenit responsabilul coralei, până la desfiinţare. Concertează cu această corală la Varşovia, Lwow şi Paris, cu ocazia Expoziţiei internaţionale din 1937.

A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1923-1948), secretar general al Ministerului Cultelor (1931-1939), a făcut parte din Comitetul tehnic al Editurii Institutului Biblic, din cel de redacţie al revistei  „Biserica Ortodoxă Română” (1921-1940),  din Comisia de pictură bisericească din cadrul Administraţiei Patriarhale şi a participat la mai multe Congrese de Bizantinologie de la Bucureşti (1924), Belgrad (1927), Sofia (9-16 septembrie 1934), Roma (1936) etc.

Studiile sale au fost publicate în „Amvonul”, „Analele Academiei Române”, „Apostolul”, „Biserica Ortodoxă Română”, „Convorbiri Literare”, „Glasul Bisericii”, „Mitropolia Olteniei”, „Univers Literar” etc., lăsând contribuţii valoroase referitoare la istoria Bisericii şi a culturii medievale româneşti. A făcut traduceri din limba rusă. A avut o profundă prietenie reflectată într-o frumoasă corespondenţă cu mitropolitul Tit Simedrea, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Ioan Bianu ş.a.

Profesorul, a îndrumat o serie de absolvenţi la redactarea unor lucrări de excepţie. Menţionăm printre aceştia pe preotul Ioan Marina, viitorul patriarh al României, pe Moisescu Gheorghe, viitor profesor de Istoria Bisericii Române, pe Dumitru Bălaşa, un renumit cercetător istoric etc. Între anii 1932-1940 a fost profesor de Religie la o clasă specială, organizată pentru viitorul rege Mihai, cu care a păstrat o vie legătură. Datorită plăcutului stil de limbă românească pe care îl folosea în scrierile sale, Sfântul Sinod 1-a cooptat în diferite comisii de retipărire a cărţilor de cult.

La propunerea istoricului Nicolae Iorga, preotul Nicolae M. Popescu a fost ales în 1920, membru corespondent al Academiei Române, iar în 1923 membru titular, în locul istoricului D. Onciu. Pentru câţiva ani a îndeplinit şi funcţia de vicepreşedinte al Academiei Române (1939- 1943) şi preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1941-1945). In august 1948, a fost scos din Academia Română de către regimul comunist şi  repus în drepturi ca membru titular în ziua de 3 iulie 1990.

De-a lungul vremii, preotul Nicolae M. Popescu a susţinut Comunicări la Academia Română şi a publicat în revistele Bisericii noastre şi în alte periodice prestigioase ale vremii, lucrări, studii, articole dintre care menţionăm:  Macarie psaltul. La o sută de ani de la moartea lui (1836-1936), BOR, 1936, nr. 9; Gheorghe David, mitropolitul Moldovei, †1508, aprilie (BOR, 1936, nr. 1-2); Pomenirea mitropolitului Petru Movilă şi a Sinodului de la Iaşi (BOR, 1942, 9); Cum se zugrăveau icoanele în vechime? (BOR, 1944, nr. 1-3); Antim Critopol (BOR, 1946, nr. 10-12), (al doilea mitropolit cunoscut al Ţării Româneşti); Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie ieromonahul, 1908; Patriarhii Ţarigradului prin ţările româneşti. Veacul XVI, 1914;  Catagrafia eparhiei Ungrovlahiei în anul 1810, 1914; Dionisie mitropolitul Ungrovlahiei (1672), 1914; Viaţa şi faptele domnului Ţării Româneşti Constantin Vodă Brâncoveanu, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1914; Ştiri noi despre Macarie ieromonahul, dascălul de cântări şi directorul tipografiei din mănăstirea Căldăruşani, 1916; Mitropolitul Ungrovlahiei Dositei Filitti, în „Universul Literar”, 1927; Gheorghe David mitropolitul Moldovei, în BOR, 1936, nr. 1-2; Molitvelnicu şi Aghiasmatand din 1937; a diortosit lucrările Preoţi de mir adormiţi în Domnul, 1942; Pomenirea a trei sute de ani a Sinodului de la Iaşi, Anal. Acad. Rom., 1943; De la priveghere la privighetoare, în BOR, 1943, nr. 4-6; Corespondenţa lui Iosif Gheorghian cu Vladimir Guettee, în BOR, 1944, nr. 7; Ciril Lucaris şi Ortodoxia română ardeleană, în BOR, 1946, nr. 7-9; Petru Movilă, în BOR, 1947, nr. 1-3; Exerciţii de paleografie românească. (fără an);  a conceput şi a publicat împreună cu Diaconul Gheorghe I. Moisescu, Orthodoxos Omologhia. Mărturisirea Ortodoxă. (1942) şi a tradus din ruseşte  Cuvântările bisericeşti ale mitropolitului Nicolae Krutiţki, 3 volume, 1949-1952.

La 24 februarie 1953 i-a murit unicul său fiu, talentatul artist dramatic Mihai Popescu, producându-i mare durere, iar peste doi ani, în aceeaşi zi, i-a murit şi soţia, Eufrosina. Rămas singur, cu dorul în suflet după cei dragi, a murit la Bucureşti în ziua de 11 februarie 1963.

A fost înhumat în cimitirul Bellu, alături de fiul său, Mihai şi de soţia sa, Eufrosina preoteasa.

Biblioteca sa a fost dăruită Patriarhiei Române (1960), putând fi numărat printre ctitorii Bibliotecii Sfântului Sinod, cu dorinţa ca, în schimb, să fie restaurată biserica „Sfânta Sofia” – monumentul istoric din satul său natal Dâmbovicioara, din judeţul Dâmboviţa.

IOAN  N. RADU e singurul campion mondial din istoria Târgoviștei, un pasionat cercetător în domeniul astronauticii, autorul unui număr impresionant de lucrări în domeniu, un spirit mereu tânăr și dascăl etern de Carabella…