DE VORBĂ CU ERIKA

De cîteva zile, mașina mea de scris, devenită, de mult timp, obiect de muzeu, aflată la loc de cinste în vîrful bibliotecii, a prins să se agite, să bată energic din clape și să sune din clopoțelul tamburului, ca un semnal de alarmă, într-un fel care-mi amintește de anii 80. Mă întreabă ce e cu Legea zisă și a Defăimării și cine e Dragnea ăsta care îi pare un fost pionier sau utecist al anilor în care ea, sătulă de minciună și propagandă, activa doar în subteranele ”iepocii”. Îi spun că Dragnea e un politruc reciclat la comandamentele altei ”iepoci”, speriat și de umbra lui de instrumentarea unui dosar prefabricat care nu e decît o răzbunare a demisului nației, iar că legea, pînă la proba contrarie și în funcție de normele de aplicare, nu are nicio componentă politică. O văd cam sceptică, pornită rău și, în ciuda bătrîneții ei, îmi șoptește că este gata, la un semn, să-și reanime tastele scriind texte, scrisori anti, manifeste și literatură samizdat, cum a mai făcut-o. O liniștesc cum mă pricep mai bine, îi mîngîi tastele obosite și o asigur că orice s-ar întîmpla ea rămîne…

ERIKA, DRAGOSTEA MEA CLANDESTINĂ

pe vremea
cînd scriam „Exilul interior”
la maşina Erika Naumann,
made in Germany, model 35,
cu degete uşoare, de aer
şi radioul la maxim,
în ciuda ochiului şi timpanului,
ei,
pe cînd dactilografiam eu
„Povestea omului nou” şi
„Polonia- cartea de vise”,
în pauze mă uitam pe fereastră:
afară,
socialismul tocmai
se ridicase pe culmi ameţitoare,
atît de înalte că trebuia
să-l priveşti cu binoclul
şi nici atunci nu zăreai
decît o mogîldeaţă diformă cu moţ.

tot aşa,
peste noapte,
opinia devenise delict;
pantalonii evazaţi
duşmani ai poporului;
carnea de papagal se vindea
pe sub mînă
iar din galantare
sclipitoare bormaşini cu legume,
dar eu,
eu şi cu Erika,
ne simţeam cele mai libere,
cele mai fericite
fiinţe ale pămîntului
în patria de opt metri pătraţi.

ca nişte nebuni
buni de legat de tăbliile patului,
credeam cu ardoare
în miciurinismul politic,
sută la sută convinşi
că plopul o să facă pere
cîndva
şi răchita micşunele
odată şi-odată.

în vara lui ‘89,
cînd am îngropat-o pe Erika,
la rădăcina unui copac,
adînc, să i se piardă urma
adulmecată de copoii cu epoleţi,
parcă am fost dus la groapă
odată cu ea.

îmi lipsea atingerea
tastelor ei delicate.

abia înspre toamnă,
am observat cum copacul
începuse să scuture,
ca dintr-o tiparniţă secretă,
în locul frunzelor arămii,
pagini înnegrite la două rînduri
încrustate cu tot alfabetul latin
şi-n primăvara următoare
în crengile lui au prins să mijească
flori de culoarea indigoului.

şi astăzi
copacul acela vibrează, tremură,
are insomnii, palpitaţii, frisoane…

Erika, dragostea mea,
tot bate şi bate
cu amprentele degetelor mele
uşoare, de aer,
de-atunci.