lui G.G.M.

Asta s-a întâmplat demult, Maria nici nu știa să scrie, de fapt n-a știut să scrie niciodată, avea un fel de a gândi care o făcea să confunde literele dar citea literele de tipar cu mare ușurință, chiar dacă le citea tare, prea tare, încât speria trecătorii când răsuna din trupul ei firav un „atenție, câine rău” sau „nu parcați, garaj” și asta mai ales dacă era singură, îmbrăcată în rochia albă cu flori mov primită de la bunica ei, da, rochia aia după care toți întorceau capul, nu se uitau la Maria, doar rochia era cea care îi făcea pe mulți bărbați să aibă vise erotice, să treacă prin fața curții Mariei când rochia era întinsă pe sârmă, la uscat, iar privirile galeșe ale oamenilor opreau vântul și rochia rămânea neclintită în așteptarea Mariei care privea arar de la fereastră cohorta bărbaților veniți în pelerinaj la rochia ei udă, așa cum se întâmplase și acum 87 de ani, când bunica ei, pe care o chema tot Maria, și-a întins rochia albă cu flori indigo (între timp culorile mai păliseră) în văzul lumii de a fost nevoie de un edict al primarului prin care se interzicea expunerea în curți, grădini, terase, balcoane, livezi a rochiilor albe cu flori indigo, dar edictul nu a avut efect, bărbații treceau fără voință parcă prin fața gardului bunicii Maria, ca și acum prin fața aceluiași gard al nepoatei Maria, treceau râvnind la un „nu știu ce” legat de rochia aceea, „un nu știu ce” care nu îi lăsa să doarmă, să mănânce, uitau de unde veniseră, încotro se duceau și în vremea asta Maria se pieptăna îndelung în fața oglinzii, aceiași oglindă în care cealaltă Maria se pieptăna acum 87 de ani, nepăsătoare la privirile trecătorilor bărbați care plecau din fața porții doar când Maria, goală ieșind din casă, lua rochia și se îmbrăca, acolo de față cu ei, dar ei vedeau doar rochia, Maria nu exista, nu se vedea, doar rochia cu florile ei mov care se mișcau tânguitor era tot ce le umplea ochii și Maria trecea printre ei citind „de închiriat în fundul curții”, „avem lapte proaspăt”, „nu trântiți ușa” cu vocea ei răgușită, amplă dar de neauzit în extazul creat de rochia cu flori cândva indigo, Maria se ducea la biserică, Maria se ducea la piață, Maria se ducea la bal și toți bărbații se țineau după ea, sau după rochia ei și Maria se ducea la marginea orașului și se dezbrăca de rochie, o întindea pe iarbă și, goală rămânând, se lăsa mângâiată de razele lunii în timp ce teancuri-teancuri de bărbați se prosternau în fața rochiei cu flori mov, de neatins…