Dor de toamnă târzie

Vinovată de toamnă îmi atârn visele

tot mai rare în copacul vieții celeste,

unde anotimpurile sunt senzații,

deseori cuvinte pentru poeți.

Nu mă mai întrebi de mi-e bine

și când voi fugi printre frunzele

risipite de vânt…

o să rodesc în alt timp, în altă viață,

când tu și eu vom fi sămânța începutului.

Era o vreme cu sacul plin de culori,

mă îmbrăcam în fiecare zi cu alte petale

și nisipul din clepsidră nu-mi dădea fiori.

Atunci acopeream cărările cu flori

într-o goană nebună după ceva

ce nu se inventase încă,

luptându-mă cu toamna.

 

Toamna se înghesuie la uși

Miroase a fum prin ploaia plumburie,

în toamna ce se înghesuie la uși.

Un frig cețos ne împinge către sobe

unde deschidem fermoarul la povești.

Coacem gutui și nuci pe o tipsie

și mulțumim Preabunului în gând,

că încă un an ne-a fost dat să fie

trudă cu spor și multă bucurie.

Se îndreaptă ploaia spre neaua ce o să vină,

iarna stă în drum, după un colț ascunsă,

așteaptă treburi să sfârșim,

să ne-adunăm cu griji și cu nevoi,

în jurul focului, vedetă-n devenire.

Cuvintele ne îmbrățișează fii,

în așteptare lângă sobă,

începe să miroase a culoare, a sărbătoare și a rod,

ne vindecăm tristețile,

cu ochii ațintiți la foc.

 

Destin

Pot fi o ploaie albastră,

să spăl pământul și gândurile care tulbură somnul.

O ploaie personală cu care hrănesc poemul de la ziuă.

Pot fi o carte pictată, să descurce și să încurce destine,

doar să vrei să o deschizi

și o să fiu bucurie, vis lângă realitate,

pot fi cărare sau autostradă…

ce alegi să fiu, fără obstacole pașilor obosiții…

zâmbetul soarelui ce-ți spală dimineața,

gândul care-ți sărută ochii…

Spun doar că oamenii au uitat să iubească,

împrumută dragostea pe nevoi mărunte,

dau o îmbrățișare pe o cană de ceai…

Pot fi orice ai fi dorit să fiu,

dar sunt pelerinul acestei vieți pe pământul

care arde sub noi, neliniști…

sunt bucuria plecării la drum fără bagaj și hartă…

 

Se prăbușesc anotimpuri peste noi

Noapte, pictezi cu picuri de neagră catifea
urmele pașilor abandonați,
pe alte cărări de culoare.
Nu m-ai întrebat ce culoare am ales,
ca să-mi găsești cărarea,
nu ai știut că noapte și zi,
sunt una și aceeași, în calendarul dorului
și doar așteptarea se rostogolește
prăbușind anotimpurile peste noi…
când devenim în ce în ce mai
transparenți,
iar eu cenușăreasa cu rochia de stele
și conduri de noapte,
sunt tot acolo de la începutul iernii,
așteptând zăpada să ne albească de păcate
și așteptări…

Am ales

Între ieri și azi,
adiere de aripă,
gândul ce nu devenise cuvânt,
spațiile dintre trepte frânte…
Ce mi-ai pus Doamne, la capăt de rând,
darul sub pomul de Crăciun este biletul
de zbor spre înalt,
sau ogorul gata să încolțească
semințele ce-mi germinează gândul?
De o parte bucuria, de alta lacrima
care mă născuse femeie,
alegând versurile într-un clopot mic,
cu care deschide diminețile
să mă anunț că sunt
în trecere pe aici…