1.GOPAK

Pentru cine nu știe, gopak-ul este un dans popular ucrainean (așa îi spun rușii și așa circulă numele, dar ucrainenii îi zic hopak, cuvîntul vine pur și simplu de la „hop!”, interjecția scoasă de dansatori cînd sar în sus. E un dans de flăcăi ( nu fleșcăi) zdraveni. Îți trebuie forță și vitalitate, ca să poți juca gopak. Am putea apropia dansul de călușul românesc, joc care necesită aceeași vitalitate (așa cum îl joacă călușarii din Oltenia și Muntenia, nu cei din Ardeal, mai lenți). Călușul, am citit, a intrat în patrimoniul UNESCO. De gopak nu știu, dar ar merita. Bine, să mai spun că acuma gopak-ul și călușul sînt jucate de profesioniști și arată foarte spectaculos, spectaculozitate care înainte, evident, nu era la țară. Marin Preda povestește în Moromeții cum jucau călușarii, scena merită recitită (dragostea dintre Polina și Birică este potențată de descrierea dansului călușarilor). Azi – să nu ne furăm singuri căciula, mințindu-ne – în sate nu se mai joacă. Dar voiam să zic altceva, anume de cum juca gopak Nikita Sergheevici Hrușciov…

Da, e vorba de Hrușciov, cel care a pus capăt luptei pentru putere după moartea Tătucului Stalin și a luat frîiele puterii, Hrușciov care avea să fie debarcat apoi fără violență (mare lucru în „metodica” partidului bolșevic!), trimis la dracu-n praznic într-o „dacea” (vilă), bine păzită, unde și-a scris memoriile cuviincios epurate de tovarășii de la KGB. O variantă a memoriilor, nețesălată de tovarăși, a ajuns în Occident și a fost tipărită, dar nu a făcut gaură-n cer – tovarășul Hrușciov era la fel de bătut în cap și cînd se exprima liber. Pe urmă ceilalți tovarăși l-au pus pe Brejnev, cum se știe, ca să ducă mai departe înfăptuirea socialismului științific (îi zicea așa poate pentru că mai era și un socialism neștiințific, te pomenești), iar Leonid Ilici a dus socialismul unde a dus mutu’ roata și surdul iapa (sau viceversa, nu mai știu). Neavînd ce (mai) face, Gorbaciov a bărbierit din nou socialismul științific, voind să se întoarcă la varianta leninistă, cică asta era ideală, dar, după cum știți, s-a ales prafu’. Dar să ne întoarcem la vremurile bune (bune e un fel de-a spune) de altădată. Tătucul Stalin, în afară de grija popoarelor, se mai distra și el cîteodată…

Tătucul Stalin, în afară de grija popoarelor, se mai distra și el cîteodată. Își înfunda pipa cu mahorcă, trăgea două-trei păhărele de coniac armenesc și zicea mieros, cu glas molcom, de motan care zgîrie rău: „Eh, tî, Nikita Sergheici, ia trage tu un gopak”. Trebuie spus că la etnia lui Hrușciov scrie „rus”, dar era mai degrabă ucrainean, născut la graniță între Rusia și Ucraina. În fine, remarc doar că tovarășii cu etnie incertă au fost foarte buni comuniști, ei erau „internaționaliști”, asta de la Lenin la Bodnăraș al nostru (al nostru, ptiu!), așa cum cîinii de rase amestecate îs cei mai răi. Hrușciov a muncit în Donbas, a fost, trimis de Stalin, prim secretar al R.S.S. Ucraineană, a făcut multe crime pe acolo, ți se face părul măciucă numai dacă le înșirui. Și, cum zic, Stalin șuieră molcom, cu accentul lui osetin (osetinii îs cei mai al dracului gruzini, cel puțin așa zicea poetul Osip Mandelștam, care a cunoscut GULAG-ul dinăuntru): „Eh, tî, Nikita Sergheici, ia trage mătăluță un gopak”. Hrușciov era luat drept măscăriciul Biroului Politic, cît distra el, cît se distrau ceilalți ( mai bine zis își băteau joc) pe seama lui. Dar nu mai era tînăr, plus că era moleșit de pileală. O mică digresiune: Unii istorici spun că a fost un necioplit și un temperamental, fapt care a scandalizat lumea politică mondială, dar trebuie pus în ecuație și faptul că era un pilangiu mereu cu bomba-n nas.
La gopak se cere să te lași pe vine, să duci mîna la ceafă și, în același timp, să arunci picioarele lateral, mîna dreaptă cu piciorul stîng și viceversa. Și a jucat Nikita Sergheici de-i mergeau fulgii. Atîta i-ar fi trebuit – să nu joace și, Doamne ferește, să-i sară țandăra Tătucului. Cum era gras, Nikita mai cădea pe jos, dar nu se oprea. Stalin azvîrlea în el cu roșii chiflicite și se distra la culme. Mda, putem trage niște concluzii și din aceste istorioare.

2.DIN ROMANUL MEU DESPRE CRĂCIUN

Ajunul Crăciunului. Acum se încheie povestea mea. Dezlegat de mai toate firele poveștii, parcă nu mai am nici un rost în această carte. Contemplu orașul. Crăciunul se simte în fierberea străzilor, în pulsația gălăgioasă a urbei, în rostogolirea dulce a clopotelor bisericilor – cum urci pe Sărărie ori reverberată dinspre Galata și Frumoasa peste toată Nicolina. Pulsează mai cu seamă în inima poleită a orașului. Ghirlandele multicolore și becurile par niște mlădițe răsărite dintr-un trup uriaș, bătrîn, zvîcnind neștiut în întuneric. Și trupul acesta e acoperit cu odăjdii scumpe de mitropolit – roșii, verzi, albăstrii, trandafirii, un trandafiriu atît de gingaș, ca oițele în răsăritul de soare din vechiul cîntec, imnul național nepolitic: Ciobănaș cu trei sute de oi… Mă cuprinde, mîndro, al tău dor, Jale mi-e și nu te pot uita, Dar n-am ce face c-așa-i soarta mea. Se luminează, pîclele se retrag furișate spre albia Bahluiului. Un autobuz trece cocoșat, ca o armonică, peste Bahlui. În geamuri îi sclipesc primele raze de soare. Mașini de toate tipurile și căruțe duruitoare se scurg din satele împrejmuitoare, grăbindu-se, înghesuindu-se și claxonînd, pentru ca precupețe guralive și înțepătoare ca viespile să-și așeze tarabele în piețe, ca să-și înceapă activitatea tot felul de magazine, magazinașe, ghișee sau depozite, pentru ca orașul să zvîcnească din toate vinele lui. Și orașul se umple clipă de clipă, ca printr-o minune. Tramvaiele încep să scrîșnească la răspîntii, speriind cîini fantomatici, care ies din canalizări și se îndreaptă spre piețe sau gogoșerii. Orașul dă peste margini, ca onesta cafea de dimineață a pensionarilor de la Zoiosu, precum degetul mare de la picior al doamnei Gina ieșit din tîrșiții sparți. Și miile de bărbați se trezesc calmi lîngă femeile lor – ce bine este să te trezești lîngă femeia iubită – și alte mii, bărbați sau femei, se trezesc singuri, iar cafelele dau peste marginea ibricurilor; beau cafeaua, fumează liniștit, ascultînd huruitul orașului, fără să se mai gîndească în aceste zile la hiena grijilor cotidiene; femeile se trezesc, mîngîie copiii care se răsucesc în somn, își privesc în ochi bărbații și glasurile lor capătă o gingășie neașteptată. Știu, știu că sînt și atîția oameni care au chist la plămîni sau ganglion nu mai știu pe unde, care stau întinși pe paturile spitalelor, gîndind confuz la nimic sau aproape la nimic, știu că sînt atîția copii vagabonzi care înțepenesc pe sub poduri ca niște vrăbiuțe, știu că este atîta suferință în lume, care întrece durerea Mamei născînd într-o iesle… dar e Crăciunul, oameni buni! Da, e Crăciunul! Maricica, îmbujorată și cîntînd din tot sufletul, ca atîtea alte slujitoare, ucenice sau tinere funcționare, bate icnind covoarele Vartanilor; Cătălin își pune ficații pe masă pentru a scrie un poem, iar Gena-Halogena umblă în vîrful degetelor, sclipind din ochii ei de siameză – să nu-l deranjăm, simțind însă (e o fată deșteaptă peste medie) că ambițiile lui literare vor rămîne nesatisfăcute, că deșartă e căutarea gloriei literare; bătrîna Evtimia aprinde azi candela pentru morții ei și ai altora; Țîbîrnă groparul se drege la „una mică” ca să mai uite de alte alea; pînă și nea Gică, autopsierul garantat, își lasă morții (ei au timp), ca să meargă în piață, unde se vînd pomi de Crăciun, izbește de pămînt pomișorul, ca să se desfacă ramurile și să vadă dacă-i brăduț frumos – da, e frumos; iar Silvică Șurubaru, ei, Silvică Șurubaru își roade unghiile, atras poate de viciul solitar al lui Onan, sublim în adolescență, grețos acum…
Și mai sînt, dacă lăsăm frîu liber imaginației. Iată pe prostituatele cu capul acoperit și nefardate mergînd la biserică să se roage la Maica Domnului, căci ce-i în suflet nu se vede, nu-i așa? iată pe Ștefoaica sărutîndu-se cu ultimul ei iubit, încet, cîntărindu-și voluptatea; iată pe Maura pregătind înfrigurată cele trebuitoare pentru fiică-sa, care pleacă în sejour la Londra, iar Andreea refuzînd enormul pachet cu mîncare, spre paraponul cu lacrimi al mamei; iată pe Aliona, furnizoarea de votcă first class, cărînd multele pachete și pachețele, ca să „cadonească” neamurile și copiii și să aibă pentru un adevărat ospăț al lui Lucullus, mă rog, să-i zicem al lui Lucuță; iată-l pe Merfu la țigări scumpe și vorbe ieftine, jucînd poker cu amicii; pe mătușa Ileana nu o văd, la vîrsta ei doarme încă, morfolind în vis din finetti-ul nepoatelor…

3.PTIU, DRACE!

Scuipatul şi gestul scuipării aveau un rol pozitiv la cei vechi: se scuipa contra deochiului, a farmecelor sau vrăjilor. Fascinant este că obiceiul se practica pe tot globul pămîntesc. Dacă simţeai acţiunea unei vrăji, scuipai în urmă-ţi sau îţi făceai cruce şi scuipai în sîn. Mai dăinuieşte şi azi obiceiul ca persoana care admiră un prunc (un bebe, cum se zice azi, buah!) să se prefacă a-l scuipa: “Ptiu, ptiu, ptiu, să nu se deoache, că frumuşel îi!” Deochiul e, de fapt, fascinaţie, seducere. La origine “se-ducere” însemna „a duce în altă parte”. Cu alte cuvinte, seducătorul te duce, te mută cu mintea, cum ar veni, te ia de la mă-ta de-acasă şi te preface în altceva, din fată în femeie, din ateu în creştin sau invers. Sau cum îi seduce-deoache Puric pe români, făcînd(u-i) din ţînţari – armăsari, sugerîndu-ne că sîntem puricul pămîntului: cu milostenia noastră creştină infailibilă, incomparabilă, cu rîsul nostru dacic, ha-ha-ha! Ptiu, drace!