Arhive etichetă: Povestitorul

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Fotografia de profil a lui Radu Parpauta1.GOPAK

Pentru cine nu știe, gopak-ul este un dans popular ucrainean (așa îi spun rușii și așa circulă numele, dar ucrainenii îi zic hopak, cuvîntul vine pur și simplu de la „hop!”, interjecția scoasă de dansatori cînd sar în sus. E un dans de flăcăi ( nu fleșcăi) zdraveni. Îți trebuie forță și vitalitate, ca să poți juca gopak. Am putea apropia dansul de călușul românesc, joc care necesită aceeași vitalitate (așa cum îl joacă călușarii din Oltenia și Muntenia, nu cei din Ardeal, mai lenți). Călușul, am citit, a intrat în patrimoniul UNESCO. De gopak nu știu, dar ar merita. Bine, să mai spun că acuma gopak-ul și călușul sînt jucate de profesioniști și arată foarte spectaculos, spectaculozitate care înainte, evident, nu era la țară. Marin Preda povestește în Moromeții cum jucau călușarii, scena merită recitită (dragostea dintre Polina și Birică este potențată de descrierea dansului călușarilor). Azi – să nu ne furăm singuri căciula, mințindu-ne – în sate nu se mai joacă. Dar voiam să zic altceva, anume de cum juca gopak Nikita Sergheevici Hrușciov… Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Fotografia de profil a lui Radu ParpautaSoția, în fine, a citit textul meu cu salcia. Care ați citit poate îl știți. Eu stăteam pe pat și ea citea pe calculator. Și se întoarce cu lacrimi în ochi spre mine. M-am gîndit că e vorba de ea, că acolo în text o pomenesc de vreo două ori. Dar ea îmi zice cu ochi plînși: așa de frumos ai scris de salcia noastră.

1. Plouă și salcia mea, acum în noapte, e ca o babă gîrbovită de la țară: cu un umăr în sus, cu unul în jos. Plouă-plouă și ea îndură. Mai poți , mătușă? Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

parpauta_681.Din cartea la care scriu… – Ne întîlnim pe Lăpușneanu, la cofetăria Tufli, vizavi de anticariatul lui Grumăzescu. Deși e destul de frig, iar domnul P. e într-un pardesiu cam subțire, stăm afară la o masă, în față cu două sucuri neacidulate. Încă de la început, domnul P. îmi pune în vedere:

-Să știți că am acceptat să vin numai de dragul lui Merfu, ne cunoaștem de vreo patruzeci de ani și nu puteam să-l refuz. Vă rog foarte mult să fiți discret. Informațiile pe care vi le dau sînt confidențiale. Dacă, totuși, implicați numele meu în vreo afacere în acest sens, să știți că eu am să neg tot. Ne-am întîlnit absolut întîmplător. Clar? Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

parpauta_681.FIECARE MOARE SINGUR

Viki ar fi fost o fată frumoasă dacă n-ar fi avut pe obrazul drept şi pe gât cicatricile hidoase ale unei arsuri. Când avea doisprezece ani, taică-său venise acasă beat şi o pusese să aprindă lampa abia stinsă şi încinsă. În urma exploziei rămăsese pe toată viaţa însemnată. După ce termină liceul, părinţii (tatăl în primul rând, dintr-o remuşcare transformată în ambiţie privind viitorul fetei) hotărâră ca fata să dea examen la medicină. Şi a tot dat de câteva ori fără să reuşească. Ei însă nu disperau, o angajaseră ca învăţătoare suplinitoare într-un cătun din apropiere, ca să aibă justificarea unui serviciu. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Radu_Părpăuţă_2TANTI  ANETA  –  Tanti Aneta avea peste 35 de ani și nu se mai mărita. Altele de vârsta ei mergeau la oraș, se angajau pe la fabrici, ea – la CAP și mai mult pe lângă mamă. Până la urmă, sub presiunea părinților, a mulților frați și surori, a acceptat să se mărite. „Fie cum a fi – zicea – numai să nu bea”. Și a găsit pe unul, nu știu cum, într-un sat departe. Nea Costică era tractorist, mai fusese însurat, dar la vârsta ei tanti Aneta a trebuit să se mulțumească și așa. În fine, „s-au luat”, cum se zice. Nea Costică era un băiat bun ca pâinea caldă, cuminte, la locul lui, muncitor. Lucra toată ziua pe tractor. Seara, după ce se dădea jos, mergea ață la crâșmă și acolo rămânea până îl dădea gestionarul afară. Pe urmă, avea grijă să-și facă rezerve, și bea mai toată noaptea, cu amici de pahar sau singur. Dădea pe băut tot ce câștiga. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Radu_Părpăuţă_2

UN  FRAGMENT… – dintr-un text la care scriu, cu mari ambiții acum: Mănâncă și se gândește la durere. La durerea lui, la durere în genere. Da, n-o simți la început aproape deloc, dar ea vine, te încalecă încetul cu încetul. Ca la rodeo. Ești sălbatic, inconștient de fericit și haști! îți sare în spate. Tu ești tânăr, fericit, inconștient deci, te simți iubit, dar durerea lucrează, borhotește încetul cu încetul, pe tăcute, iar tu habar n-ai că există. Însă pixelii ei se adună până ce rezoluția durerii devine clară. Tu crezi că fericirea e perpetuă… Ca-n copilărie, când se trezea duminica dimineața în dangătul clopotelor bisericii din apropiere. Razele soarelui se jucau pe patul lui, umbrele crengilor de vișin săltau tremurătoare pe pereți… Și viața i se părea îmbelșugată, încântătoare. Doar sărea fereastra și, gata, era în grădină, între pruni și vișini, nu-i mai sta gura cărăbănind prune, și cireșe, și zarzăre. Găsea „cucoși”, acei monștri acri ai prunelor, dar nu le dădea importanță – îi arunca cât colo! Însă acolo era diformitatea, urâțenia, durerea. Pe atunci nu-i păsa. Iar după aceea… Ce a mai fost după aceea în viață? La drept vorbind, nimic. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Radu_PărpăuţăGARA  DIN PIATRA  OLT –  Ați fost vreodată în gara Piatra Olt? Eu am fost, ferește-mă, Doamne, să nu mai ajung acolo! O chichineață puturoasă, înăbușitoare în miezul nopții de vară. Muște peste tot, zburând bezmetice și așezându-se cu precizie direct în nara ta sau roind în jurul gurii cu spume a unei doamne cu fustă înflorată, care dormea pe o bancă răpănoasă (doamna și fusta) din sala de așteptare. Altă doamnă cu fustă înflorată și păr îmbâcsit se scărpina în fund… Am ieșit afară să mâncăm, era un părculeț rahitic acolo. După ce am pus toate pe un ziar, am înțeles de unde venea sunetul unui mișunat abia auzit, dar tenace. Erau gândaci peste tot: negri ca niște felahi care lucrau la ridicarea piramidelor lui Hufu, Hafra și Menkaura (sau, mai degrabă, la distrugerea lor) În văzusem și în sala de așteptare (să-i spunem așa din lipsă de alt cuvânt), erau cu miile, unii cât unghia, alții de dimensiuni ce întreceau imaginația unor biologi nebuni. Am strâns repede ziarul cu alimente asediat și ne-am întors flămânzi pe peron. Mai aveam trei ore de așteptare… Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Radu_Părpăuţă

GHIOCEL  –  Ghiocel era un țigan, care stătea în apropiere de noi. El și Geta, nevastă-sa, colegă de clasă cu sora mea, au murit. Beau ca nebunii și, bănuiesc, mâncau prost. L-am făcut personaj într-o povestire în care vorbea cu Hristos. I-am zis acolo Vișinel, nu Ghiocel, m-am gândit să nu se supere. Vișinica era o elevă de-a mea de la Burdusaci, județul Bacău, unde am lucrat. Taică-său, Buruiană, era un lăutar vestit. Calistrat Hogaș scrie de un lăutar Buruiană în scrierile lui. Trebuie să fi fost un strămoș al acestui Buruiană. Tatăl lui Hogaș era de fel din Tecuci, a fost protopop acolo, și încingea niște chefuri acolo, venea Buruiană cu orchestra lui, venea Motăș, care era tot din Burdusaci, a dat culturii noastre pe un vestit economist liberal, Ștefan Motaș. Dar să mă întorc la Ghiocel. Era tare simpatic. Mama îi spunea de Crăciun sau Anul Nou: „Măi, Ghiocel, vezi că eu închid poarta la 11”. Mama, femeie singură, se teme (în treacăt fie spus, fără motiv). „Poți s-o închizi, tanti, da’ eu îți sar gardu’” Și venea în miezul nopții, sărea poarta, o deschidea și venea cu o ceată. Cântau ei ceva cu . „Sus în poarta raiuluiu” și pe urmă, bineînțeles îl primeam în casă. Dă-i un pahar de vin, râdea, cum spuneam era foarte simpatic. Fura struguri de la IAS și ni-i vindea nouă. Pe urmă venea și cumpăra vin de la noi: „Măi, Ghiocel – îi spunea mama – tu îmi cumperi mie vin din strugurii tăi. De ce nu-ți faci și tu vin?” „Nu pot, tanti, că dacă-l fac îl beau tot” Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Radu_PărpăuţăTOADER TULBURE – Toader Tulbure cel bătrân a trăit demult, a făcut și războiul pe când nu mai era așa tânăr. Despre el se știu două lucruri. Mai întâi că era grozav de puturos, iezea apa sub el. Se spărgea acoperișul de stuf și ploua în casă. „Hai, măi omule, să dregem stuhu’” îi zicea nevastă-sa. „Du-te și adă-l pe Gheorghe”. Respectivul Gheorghe era vecinul, care, de cuvânt, venea și dregea stuful. „Măi omule, să bați cercurile că acuși culegem”. „Las’ că le bate Gheorghe”. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul

Radu_PărpăuţăDESPRE RAZE COSMICE, SEMNE ȘI ALTE CHESTII MISTERIOASE  –  Ca să vă povestesc despre moș Mitriță Signeanu din Velești, trebuie să vă vorbesc mai întâi de inginerul electrician britanic Oliver Heaviside. Acesta din urmă era un matematician și fizician autodidact, un fel de „savantul distrat”, dacă vreți. Oliver a trăit puțin mai înainte de Mitriță, în epoca în care încrederea în științele exacte era nelimitată (așa de nelimitată, că a dus la descoperirea bombei atomice, de o pildă), iar Oliver s-a dovedit a fi copilul neastâmpărat, deloc tocilar, al acelei epoci pline de avânt științific. Continuă să citești