1.

Frumos mai cînta

Frumos mai cînta pasărea
în coliviile cerului!
Munţii erau tineri, tineri.
Fără prihană nămeţi,
rostogoleau grohotişuri în mare.
Mării, o cută de lumină i se zbătea în pomeţi
şi solzi cu cristale lichide-n spinare.

Frumos mai cînta pasărea
în coliviile cerului, Doamne!
De nepătruns, de nepipăit,
numai umbră era,
umbră deasă şi semne.
Neştiute, pe negîndite,
veneau veri, veneau toamne
fără poruncă fiind toate, de la sine-nţelese:
nimeni cu nimeni la cuţite;
nimeni pe nimeni să-ndemne;
nimănui de nimeni să-i pese…

Frumos mai cânta pasărea
în coliviile cerului!
Munţii tineri erau şi neînţărcaţi,
codrul virgin cu mustaţa pe oală,
cu mult înainte să existe Mahalaua şi noi,
o, mult înainte de secunda fatală
cînd vineri a urmat după joi…

Frumos mai cînta pasărea
în coliviile cerului, Doamne!

2.

Trenul fantomă

Călătoresc la clasa doua printre fantasmele căzute din albume
şi garnitura, culmea, nu opreşte-n staţii,
dar şi aşa, în goana trenului, din ceaţa zărilor pustume,
primesc chemări la judecată şi somaţii.
Se-aude în compartiment concert din muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul şi de-a latul
şi vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sînt vinovatul.
La curbe, pămîntul într-o rînă mi se lasă..
Privesc la pozele cu-n felinar şi-un car cu boi.
Din lîncedă, se face atmosfera grea şi nămoloasă –
simt c-am pierdut în ochii lor şi ultimul război.
Pămîntului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase.
Cu voce gravă mă bănuieşte vecina mea, Sintaxa,
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.
Eu tac. Din clipă-n clipă mă aştept
la o pedeapsă poate capitală.
Îmi ciocăne cu degete-ngheţate tovarăşii de drum în piept,
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală.
Sînt cam de-un secol şi ceva pe drum.
N-are orar, nici staţii, trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă, să mă ridic n-am cum.
Privesc şi-atît. Afară e un timp intrat în comă

3.

Cântec de îngropat soldaţii

Într-un tufiş cu trandafiri sângerii,
se camuflase soldatul.
Număra, aplecat pe o rână,
petale de trandafiri
şi stele ce-ncepură să cadă.

Undeva, departe, se trăgea, se murea,
dar el număra petale de trandafiri,
neştiind că moartea are tălpi de zăpadă, perfide
şi ar fi numărat aşa până la sfârşitul războiului,
dacă petalele, în mâna lui,
n-ar fi devenit, dintr-o dată, lichide.
-Trandafirule, tu?
Pe spate, cu-ntrebarea pe buze, soldatul căzu
şi nu mai aude,
nu mai aude,
nu mai aude,
lângă el, jurămintele petalelor ude,
că nu!

4.

din punctul în care

din punctul în care
mi s-a căţărat sufletul,
se vede viaţa ca-n palmă.

recunosc cît se poate de clar,
cucuiele de la zece porunci –
sînt coline înverzite.

recunosc văile plîngerii scăldînd
aşteptări în zadar, victorioase înfrîngeri.

sînt la locul lor vînătăile,
cicatricele arse de soare
care au făcut din mine
un învingător.

cum ştiţi,
învingătorul ia tot:
tot praful stelar de pe tobă.