Ciori și maidanezi

Spre seară, cerul plumburiu al orașului meu e întunecat brusc de stolurile uriașe. Zgomotul pe care-l fac este asemănător celui din campaniile electorale, iese amestecat din mii de difuzoare dezacordate. Sunt personaje importante, așa că vreau să vă trimit câteva gânduri despre ciori! Păsările, despre ele vorbim, ca să nu apară vreo confuzie! Temute, disprețuite, ironizate, vânate dar… învingătoare. Sunt numite maestre ale supraviețuirii în lumea păsărilor, există 120 de specii răspândite în toată lumea, iar în România trăiesc opt asemenea specii. Sunt omnivore, mănâncă orice, fără mofturi, chiar și hoituri și gunoaie și sunt sedentare, de felul lor. Nu se tem de oameni și depun între patru și șapte ouă. Singura viețuitoare care are proporția dintre creier și corp mai mare decât a ciorilor este omul. Cioara e una dintre singurele viețuitoare, cu excepția maimuțelor, care sunt capabile sa se recunoască pe sine, dacă se văd într-o oglindă.

Au puterea să survoleze câmpurile unde urmează să se desfășoare o bătălie. Post-electorală? Au chiar și o zi respectată în calendarul popular, Moartea Ciorilor este una dintre zilele de marți, din ultima săptămână dinainte de lăsarea secului de carne. Ciorile din România s-au înmulțit foarte mult în ultimii ani, au devenit un factor de dezechilibru ecologic. În Luncanii Ludușului, în vreme de primăvară târzie, se face tocăniță și se face o prăjeală din ciorile tinere. Încă nu se știe câte dintre cele rămase ajung la Paris. Doamnelor și domnilor, ciori și ciori, despre ele este vorba…

Și ar mai fi ceva și despre maidanezi, pe strada mea din „buricul” orașului sunt mulți și simpatici: Negruța, Ochișori, Șumi… Îi mai aleargă oamenii primăriei, cu mașina lor veche și șontoroagă, dar îi prind greu, iar vecinii îi ascund prin curțile lor mici, întunecoase. Ca viața… Ce ne facem cu ceilalți, maidanezii cu două picioare? Au invadat ecranele, latră pe voci diferite, mișcă din urechi, își umezesc buzele, cu o compasiune mucegăită. L-am văzut pe unul, șef prin parlamentul vechi, storcându-și, cam greu, lacrimile. I-au curs până la mine în sufragerie, prin sticla televizorului. În atâția ani de mare demnitate ce-o fi făcut? Alta, pioasă peste noapte, se arăta mirată că a huiduit-o lumea pe treptele unei bisericii, se dusese să-și manifeste compasiunea, numărând ceva voturi meschine prin sertarele genții de mulți euro, atârnată de braț.

Un alt mare șef, sub care mi-au trecut ultimii ani, dădea lecții canine, de la pupitrul cu tricolor, eu nu-i vedeam altceva decât coada înfoiată, agitându-se ritmic prin părțile necunoscute. Ciuvici, gâzi, popești, chiriaci și o grămadă de alte și alți cunoscători încă mai latră, de dimineața până seara, așa mai uită românul de foame, de sete, de guverne întârziate, de prețurile care cresc pe furiș, de liberali ofiliți și de aroganțe executive… Prietena mea Norocica, șoricară plină de mândrie și demnitate, a pornit alarma în curtea casei, iarăși trece o salvare pe strada Cetății… Doar un gând, la fel de trist: în mod normal, un om are 24 de coaste simetrice, pentru a-și proteja organele vitale. Totuși, una dintre 1 500 de persoane se naște cu o coastă în plus, aflată între gât și umăr. Pe acestea le văd, de multe săptămâni, agitându-și colții la noi. Căutăm o zgardă pentru maidanezii cu iluzii politice…