1.Caietul de amintiri

Fire de nisip, bucurii mărunte,
le atragem, le respingem,
noi, doi poli din magnetul sorții,
obligați să existăm.
Pământul rostogolit ne umple lumea
cu nimicuri fosforescente,
când nu știam unde punem pasul
și tristețea ne devenea dimineață.
Să batem ferestrele-n cuie!
Ce nevoie mai avem de cer,
când e atâta liniște aicea jos,
cu caietul de amintiri pe genunchi?
Și mă cuprinde o boală grea,
un dor să-ți fie dor de mine,
înainte de a deschide poarta sorții,
eu, o imagine neclară
dintr-un vis spre altă dimineață…

2. Veșnicii copii

Bărbații, în fiecare zi, îi punem sus
lângă icoană, mici Dumnezei, ne sunt
în fiecare dimineață,
la care ne închinăm și ne rugăm…
Ne revoltăm și uneori mai suduim,
chiar le promitem că-i dăm jos
de pe perete, de nu le suntem și noi
portrete, de taină-n buletin.
Am vrea ca lacrima să ne fie ștearsă
și mângâierea pe obraz să o simțim,
îmbrățișarea să ne fie haină
și dorul lor, nu ne va fi străin.
Veșnici copii, ne caută în câte-o mamă
și noi le suntem brațul ferm și-ncurajarea
de fiecare zi și bucurie și destin.
Cu noi fac pasul jumătate,
iar celălalt îi sprijinim să sară
obstacole, dureri, neîmpliniri.
Le suntem pernă, casă, dar și visul de la ziuă,
când dimineața le sărutăm privirea,
iar ei, ca niște fluturi mari,
își întind aripa spre zborul
de fiecare zi…spre altă floare,

3. A fost odată

Ți-am spus că încep furtunile
și-mi aprind pădurile secrete…
Iubitul meu, iubita ta, se pierde –n fum…
De la cer la pământ, fără semne de circulație,
vântul derutat se oprește,
să facă popas recunoașterii,
când îmi mângâie obrajii îmbujorați
de vestea începutului de sfârșit…
Nu i-am simțit atingerea gestului îndurerat,
care mă caută,
cu parfumul tău împrăștiat de vânt,
eu, pe un nor, în alt gând,
înfășurată în veșmântul de ceață,
levitez.
Coboară, încet o liniște mare,
cu anotimpuri închise
și nimic nu vreau să-mi mai tulbure somnul
visându-mi amintiri
în care ți-am ținut loc de pernă.

4. Când eram un gând

Cuvintele în piramidă străpung diminețile
cu șoapte și vise, acolo unde lăsaseși loc
de întoarcere…
Te căutam pe paginile albe ale unui început,
în poienițele cu flori înrourate,
de-a lungul unui pârâiaș de munte,
pe scara schitului unde pelerinii te așteaptă
și lasă umbra să se aștearnă
pe cărări neumblate.
Te căutam pe unde nu lăsaseși semn
că ai fi fost,
dar inima mea pulsa alert…
mă așteptai cu fragi și flori,
acolo unde iubirea se adăpostește
și cuvântul devine poezie.
Te așteptam să mă găsești
în fiecare dimineață, înainte de cuvinte,
când eram doar gând
și mă pregăteam de drum…
Eram pelerinul fără umbră, un gând…