1. Patruzeci de ani de sacrificii liber consimţite până la victoria finală

În ziua unu a anului unu a Noului Calendar, când s-a făcut bilanţul celor patruzeci de ani ai războiului civil care a înjumătăţit populaţia Insulei, Preşedintele, printr-un comunicat solemn, a justificat în faţa mulţimii cele întâmplate astfel:
„Au trebuit să treacă decenii lungi de lupte crâncene cu oamenii albaştri – forţele întunericului -, de pierderi irecuperabile de vieţi dragi, de sacrificii cumplite din partea celor drepţi, de lipsuri din pricina eforturilor colosale umane şi materiale cauzate de necesităţile de pe toate fronturile, de stagnare economică, întrucât totul a fost prioritate pentru asigurarea nevoilor eroicilor luptători (care nu şi-au precupeţit la nevoie nici chiar vieţile pentru a se ajunge la victoria totală de azi), au trebuit să treacă decenii lungi de entuziasm şi vitejie pentru ca acum să am bucuria să pot spune că pe Insulă nu mai existăm decât noi, oamenii verzi. Dar sacrificiile noastre pentru stârpirea definitivă a oamenilor albaştri n-au fost în zadar! (Aplauze.) Ni se reproşează de către demagogii de peste mări că am ucis milioanele de femei, copii şi bătrâni, pe lângă combatanţii albaştri. Noi am avut tăria să nu ne lăsăm înduioşaţi, atunci când am fost nevoiţi să omorâm forţele răului. Este adevărat că am ucis milioanele de femei, copii şi bătrâni, pe lângă combatanţii albaştri, şi ne mândrim cu aceasta: doar astfel, prin această operaţie dureroasă realizată de o singură generaţie, suntem în măsură să anunţăm astăzi că toate generaţiile viitoare au scăpat de conflicte: nemaiexistând inamici, nu mai pot avea loc războaie. Doar o lume populată de o singură rasă poate garanta pacea! (Aplauze furtunoase.) Nemaiexistând nici un om albastru, nici măcar un singur pui de om albastru, nu vor mai avea loc războaie şi, de acum, toate resursele pot să meargă fără nici o oprelişte spre bunăstarea necontenită a unicei populaţii. Doar acum putem fi pe deplin liniştiţi: urmaşii noştri vor trăi, pe veci, în pace, bunăstare şi fericire!” Mulţimea de oameni verzi a aplaudat frenetic. Pe frontonul clădirii Parlamentului s-a scris cu litere de aur: „Fiind doar noi, nu mai pot avea loc conflicte, iar pacea va dăinui veşnic!” În ziua treizeci şi şaptea, anul patru al Noului Calendar, oamenii cu tenul verde deschis au declanşat revoluţia de eliberare naţională de sub jugul oamenilor cu tenul verde închis. Unii comentatori politici apreciază că până la victoria finală va fi nevoie să treacă în jur de patruzeci de ani de sacrificii liber consimţite.

2.

Proza de ante-antesâmbătă (din motive şi mai tehnice)

Atât înmormântarea mătuşii Poyy, cât şi cea a verişorului Ragnar s-au ridicat la cele mai înalte aşteptări Încă din copilărie, Mătuşa Poyy a fost o fiinţă extrem de fragilă. Foarte des bolnavă, şi-a petrecut mare parte din viaţă în pat. Cei ai casei s-au obişnuit cu stările ei de rău, doar ea nu. Aşa că se plângea de necazurile ei tuturor celor care aveau nenorocul s-o viziteze.
Da, dar verişorul Ragnar, fiul mătuşii Poyy, a fost o fiinţă şi mai plângăcioasă, de vă puteţi imagina aşa ceva… Dacă la o femeie mai suporţi – de voie, de nevoie – veşnica văicăreală, la un bărbat smiorcăiala este chiar nesuferită. Şi dacă pe individ îl mai chema şi Ragnar – ceea ce, dacă nu-l cunoşteai, te ducea cu gândul la un zdrahon plin de energie -, atunci pur şi simplu, în loc să-ţi fi inspirat compasiune, te enerva cumplit. Poate dacă verişorul Ragnar şi-ar fi petrecut şi el, ca şi mătuşa Poyy, mare parte din viaţă în pat, n-ar fi devenit atât de antipatic. Dar nu, verişorul Ragnar n-avea astâmpăr, nu putea sta în casă, toată ziua colinda oraşul, acosta cunoscuţii, intra în vorbă cu necunoscuţii, iar după două fraze ajungea la bolile sale, „care uneori erau cumplite, alteori îl mai lăsau să respire”. Cel mai groaznic era când mătuşa Poyy şi fiul ei, verişorul Ragnar, nu găseau nici un alt auditor şi erau obligaţi să se plângă reciproc. De obicei, acele scene se terminau în lacrimi pentru că fiecare parte pretinde că cealaltă e lipsită de inimă deoarece nu arată nici o înţelegere decât pentru propriile-i suferinţe, care – nu-i aşa? – „nici măcar nu-s chiar atât de grave”. „Ăştia doi sunt chiar mai răi decât cerşetorul de la colţul străzii, nenorocitul ăla ce-şi expune mădularele diforme în speranţa de a provoca mila şi ajutorul trecătorilor. Pe ăla îl poţi evita sau, oricum, treci pe lângă el şi gata. Dar mătuşa Poyy şi verişorul Ragnar sunt ca nişte dureri de măsele, ca nişte bolovani pe şosea” spuneau cei de-ai casei. Mai ales că situaţia aceasta dura de ani mulţi. Nu ar fi corect să spunem că mătuşa Poyy şi verişorul Ragnar n-au fost socotiţi membrii ai familiei şi că au dispărut toate sentimentele familiale în legătură cu ei, însă, în subconştient, rudele ar fi fost încântate să nu-i mai vadă, să nu-i mai audă. Nici măcar nu mai era dispus cineva să-i acrediteze cu bolile de care se plângeau fără încetare. Fiecare simptom nou sau vechi a devenit obiect de ură în ochii tuturor. Când a dat să moară mătuşa Poyy, n-au chemat medicul, nimeni n-a mai crezut (sperat?) că starea ei este cu adevărat atât de gravă. Şi, nici când, scurt timp după ea, a fost pe moarte şi verişorul Ragnar, rudele nu i-au dat importanţă. Pe urmă, neamurile şi-au recunoscut unele altora că au remuşcări. (Dar, ca să fim sinceri până la capăt, să întoarcă timpul înapoi n-ar fi fost de acord, nici dacă ar fi putut.) Totuşi, nimeni de bună credinţă n-ar putea pretinde că atât înmormântarea mătuşii Poyy, cât şi cea a verişorului Ragnar nu s-au ridicat la cele mai înalte aşteptări.

3.

A treia ipostază

Se spune că fiecare moarte este şi un început, sufletul migrând într-o nouă nouă alcătuire. Se mai spune că alegerea următoarei ipostaze este în funcţie de moralitatea dovedită în cea precedentă. Procesul aceasta rămâne o mare taină, întrucât, poposind într-un nou trup, sufletului îi este ştearsă în întregime memoria conştientă de dinainte, doar noua conduită amintind într-un fel sau altul de ceea ce a fost. Julius Zimberlan s-a manifestat toată viaţa ca un compozitor extrem de orgolios – asemenea tuturor creatorilor de geniu. Profund nefericit pentru că n-a fost preţuit de către contemporanii săi cum era încredinţat că i se cuvenea, Julius Zimberlan a suferit cumplit. Când a murit, la vârsta de doar 51 ani, a regretat în primul rând că va duce cu el în neant atâtea proiecte geniale. Sufletul lui Julius Zimberlan a migrat într-un peşte de acvariu. Care habar n-a avut de compozitorul căruia faima i-a crescut exploziv după ce viaţa i s-a terminat mult prea devreme. Peştele era un Xiphophorus maculatus roşu, frumos pentru a fi privit de către amatori, însă nu foarte valoros în ochii specialiştilor. Xiphophorus maculatus, nefiind pretenţios din fire, s-a simţit excelent în mediul său, unde şi-a găsit şi o femelă potrivită. „Vezi ce ţi-e şi cu soarta asta, a filozofat stăpânul în prezenţa soţiei sale, în timp ce măsura temperatura apei. Când am cumpărat acest peşte, s-a nimerit ca vânzătorul să-l scoată tocmai pe el dintre toţi câţi erau în acvariul suprapopulat de la magazin. Asta i-a pecetluit soarta, oferindu-i acest areal şi nu altul.” Iar Xiphophorus maculatus a completat pentru femela lui: „De parcă omul acesta n-a nimerit la fel de întâmplător aici, născându-se într-o casă de intelectuali europeni şi nu de cultivatori de orez vietnamezi.” Discuţii de acest soi au mai fost, dar niciodată ceva despre compozitorul Julius Zimberlan, a cărui creaţii se auzeau tot mai des la radioul din încăpere. Se spune că bunicii sunt mai legaţi de nepoţi, chiar decât de proprii copii. Când a murit şi Xiphophorus maculatus, sufletul lui s-a dus în trupul unui prunc. Acela a crescut şi a devenit violonist. Când a interpretat atât de cunoscutul Concert numărul 2, în Si bemol major, pentru vioară şi orchestră de Julius Zimberlan, a simţit o duioasă empatie cu lucrarea, o empatie minunată ca o legătură familială, am putea spune.

GHEORGHE SCHWARTZ este un foarte cunoscut prozator român, membru al Uniunii Scriitorilor, autorul romanului „Autiștii cărților”…