Longevitate

Periodic citesc pe undeva că s-a mai descoperit un extra-longeviv al planetei. 110 ani, 118, 123, 130, 146, 168, 210, 268 și, în fine, 600 de ani. Toți aceștia sunt contemporani cu mine, dar vin de undeva de departe din timp și probabil că unii dintre ei or să meargă mai departe și după ce nu o să mai fiu eu pe aici. Și sunt răspândiți peste tot, pornind din Banat, trecând prin Rusia, India și terminând cu Brazilia și Tibet. Multe surse nu sunt credibile. Hai, înțeleg un 110 ani, un 120, la limită încape în mintea mea și 130 de ani, dar încep să am mari îndoieli după această vârstă, în ciuda asigurărilor de veridicitate pe care sursele respective le dau. Dar nu această exagerare mă deranjează. Îmi place, dacă stau bine să mă gândesc. Îmi place pentru că vreau să cred, și cred în bună măsură că Matusalem chiar a trăit 969 de ani, Noe 950, Adam 930 și așa mai departe. Au aceste numere așa, un aer de… viață! Și din perspectiva mea, cum văd eu viața la 40 de ani, când Jung spune că abia de acum încolo o să trăiesc cu adevărat, până acum făcând doar încercări și cercetări, îmi sună bine aceste vârste. Bine, nici nu îmi imaginez că respectivii sufereau de vreo artroză galopantă sau de hipertensiune. Atunci ar fi un coșmar! Ceea ce mă nemulțumește este „verdictul” dat – sau formula definitivă, ne-negociabilă – de genul „S-a descoperit cel mai în vârstă om de pe Pământ!” sau „Cea mai în vârstă persoană are…” De unde știu, domnule, acești indivizi că respectivii sunt cei mai în vârstă? De unde au ei certitudinea acestei unicități? Acest lucru mă deranjează cumplit. Mi se pare că îmi servesc informația asta prea doct și fără să îmi lase posibilitatea de a mă îndoi de cele spuse. Există cumva un serviciu care verifică periodic cele mai în vârstă persoane de pe glob? Fac statistici? Fac investigații prin Savană, prin pădurile Amazonului? Scobesc în toate cotloanele planetei în căutarea acestor longevivi? Și apoi, cum le vin ideile pentru aceste etichete definitive? „Nemuritorul de la Cluj. Românul a trăit 148 de ani!” Auzi tu, nemuritorul a trăit 148 de ani – după aceea s-a mutat la Cer și a continuat să trăiască, să socotească eternitatea. În fine, dacă trec peste acest deranj care vine din partea jurnaliștilor mai mult, căci îmi strică în felul acesta încrederea în cele spuse de ei, simt o bucurie mare când dau peste dovezi sau chiar indivizi care îmi întăresc încrederea că ar exista acești oameni atât de înaintați în vârstă. Nu mă gândesc deloc la ce neajunsuri ar fi din faptul că cea mai mare parte a vieții lor se desfășoară într-o bătrânețe parcă fără sfârșit. Iau din exemplul lor doar optimismul vieții, care mă face să visez și să simt mai aproape de mine ideile alchimiștilor, misticilor și a celor care cred cu ardoare în minunea vieții. Așa pot spune că am întâlnit și eu persoane care mi-au confirmat fără tăgadă că omul poate trăi cât îl ține Dumnezeu, căci biologia se miră și ea de cum este posibil să treci anumite praguri statistice. Și un astfel de exemplu a fost un prieten pe care l-am întâlnit în Franța, prin 2003.

Ceea ce m-a uimit cel mai mult la Christopher Loutaya era aerul său de… român. Râdea precum negrii, arătându-și dinții perfecți, cumplit de albi pe fondul ciocolatei calde, prea frumos distribuită pe suprafața pielii, dădea capul pe spate și lovea cu palmele genunchii, dar în spetele acestor chipuri avea ceva românesc. Era frumos precum un actor american. Și acum îl văd și mă minunez cât de tare semăna extrem cu Denzel Washington. Mă gândeam că i-ar fi putut fi sosie! Avea în acel râs deschis ceva din râsul românului de la țară, cel care râde din inimă, tot așa cum plânge din inimă. Lovea cu palma genunchiul și sălta și piciorul pentru a bate un tact anume, în funcție de motivul pentru care râdea. Acest râs mi-a rămas perfect în minte. Ăsta era primul element care mă trimitea, nu știu cum și de ce, să îl apropii de un român. În paralel, m-a mișcat faptul că de fiecare dată când îl invitam pe la mine, împreună cu alți prieteni, de obicei de alte naționalități, în miezul chefului, îmi trântea câte o frază cu tâlc, de om bătrân, cu experiență, de la țară. Odată mi-a mărturisit și el că mă vede precum un individ din satul lui, din Uganda. Și râdea cu poftă căci i se părea tare amuzant că eu, un alb, să fiu de fapt un… „negru din satul său!” „Tu de fapt ești un negru cu pielea albă, îmi spunea.” „Așa sunt toți românii? Cred că da. Am mai întâlnit câțiva și aveți toți un aer așa… ca de ugandezi.” Și începea să râdă puternic, ca și cum ar fi spus o glumă foarte bună. Râdeam și eu, pentru că trebuia să mă flateze acest compliment sincer, dar mintea mi se ducea imediat în brațele orgoliului național și începea să plângă arătând cu degetul pe nenea cel rău care m-a făcut ugandez! Și râdeam și pentru faptul că nu știam ce este în mintea lui când îi spuneam că este un român de la țară. Oare avea și el un orgoliu ugandez care se simțea lezat ușor că este făcut român? Nu aveam un râs albastru niciunul dintre noi. Chiar trăiam din inimă această înfrățire imposibilă, dar care pe undeva, prin străfunduri, avea un filon de adevăr. Ni se părea că sesizăm unul într-altul o națiune întreagă, și anume acel ceva care este universal uman. Vedeam Ideea de Om, probabil, iar acest lucru ne bucura tare. Adoram să îl avem printre noi la aceste petreceri pentru că reușea extrem de bine să alunge tensiunea pe care o acumulam sistematic de la școală. Eram colegi la un master de științele limbajului. Fiind extrem de amestecați etnic, având colegi din toate colțurile lumii, legam o relație destul de strânsă, în ciuda acestor „distanțe”. Sau poate că această „distanță” genetică, culturală și geografică ne apropia extrem de mult, fiind curioși să înțelegem acel străin, barbar absolut din fața noastră. „Oare gândește precum mine?” Râsul era mai zgomotos și mai din inimă de fiecare dată când ne adunam și împărțeam vinul franțuzesc alături de vreo brânză puturoasă, ca liant al acestui contact intercultural. Râdeam puternic, aproape tâmp, exagerat, pentru fiecare glumă pe care o sesizam, sau aveam impresia că o sesizăm, și pentru faptul că ne minunam că „poanta” prinde la toți, chiar dacă individul vine din inima Africii sau din aglomerația Asiei sau liniștea vreunui fiord nordic. Ne bucuram că se poate sta la o masă fiind atât de diferiți și totuși atât de uniți. Omenirea mai are o șansă!

Odată, într-o astfel de întâlnire, cineva începe să intre în subiecte care răscolesc interiorul fiecăruia. Perioada glumelor, a discuțiilor despre vreme, despre tot ceea ce vine din exterior începea să apună. Curiozitatea trecea la un alt nivel. Se simțea nevoia de a deschide alte uși spre interiorul fiecăruia. De obicei occidentalul este artist în a evita acest tip de dialog. Are acel zâmbet etern și discută ore în șir fără să spună nimic despre el. „Nici nu este nevoie”, ar putea să spună un astfel de individ. Imediat ce i se adresează o întrebare cu un oarecare iz de intimitate, zâmbește larg și spune senin: „Este o chestiune personală, nu pot să răspund!” și începe să schimbe direcția. Românul, care nu poate trăi dacă nu scotocește în inima celui de lângă el; nu se simte bine, căci mereu dialogul trebuie să ajungă la ceva tragic sau la vreun extaz, la spectacolul vieții în ansamblu, chiar dacă în felul acesta se pot atinge zone sensibile care duc inevitabil, în timp, la vreun conflict, pentru român, așadar, vorba nu este vorbă și discuția nu este discuție dacă nu este asezonată cu vin și discuții intime. Și așa se face că se arată iritat de un refuz, chiar amabil spus. „Cum adică ai o chestiune personală?!” „Suntem prieteni, deci, spune tot!” În fine, cineva aruncă o vorbă legată de vârstele fiecăruia de la masă, pornind de la o mică bârfă, cum că Alain, belgianul, este cel mai în vârstă dintre colegi. „Ce l-o fi apucat să facă școală la vârsta asta?!” „Are aproape cincizeci de ani!” Și câțiva se minunează de acest lucru ca de cine știe ce extravaganță. Christopher râde și întreabă: „Dar mie câți ani îmi dați?!” „Douăzeci și trei, douăzeci și cinci, maximum!” „Ha, ha…” „Ei… nu se poate să ai douăzeci și șapte!” Fiecare aruncă un număr, făcând o prinsoare, cine se apropie de vârsta reală a lui Christopher. Și se tot urcă, se tot urcă… La treizeci și trei ne oprim. „Hai, spune!” „Patruzeci și patru!” „Nu se poate, nu se poate… ești de o vârstă cu noi, nu ai cum. Trebuie să ai în jur de vârsta noastră, douăzeci și trei, douăzeci și cinci! Nu arăți a om de patruzeci de ani. Arată-ne buletinul!” Și Christopher scoate tacticos cartea de identitate unde se vede clar vârsta spusă. Se lasă liniște. Câteva fete, foarte emoționate, se înroșesc și își iau obrajii în palme, ca și cum ele ar fi primit un compliment. Îl plăceau destul de tare, iar acum parcă le era rușine că ar fi picat într-o plasă. Eu rămân oarecum uimit de acest lucru și încerc să citesc pe fața lui vârsta. Niciun semn, deși nu știu nici eu ce caut de fapt. Riduri? Sobrietate? Experiență de viață? Văd cum și alții îl iscodesc, iar el râde de noi cum îl privim. „Ai copii, îl întreabă deodată o fată?” „Da, în Uganda am doi copii, iar în Italia unul.” „Cum așa?, și se cască ochii și mai mult.” El zâmbește și ne spune ușor rușinat, dar mândru și el de cele pe care le spune, ștrengărește. „Știți, eu în Uganda sunt însurat, dar… sunt însurat și în Italia. Norocul meu că nu sunt căutat prin Interpol că sunt bigam. Sunt creștin, dar… Iar cele două neveste nu știu una de alta și nici nu ar fi indicat să afle. Mai ales cea din Uganda!” „Cât de mari sunt copiii? Sunt fete, băieți?, întreabă o fată, privindu-l visătoare.” „Un băiat și o fată în Uganda, și o fată în Italia. Cea din Italia este fotomodel la Milano.” „Oau, strigă băieții de astă dată. Vrem să o vedem!” Și Christopher scoate o fotografie care circulă pe la toți. Și discuțiile continuă, iscodindu-l din toate punctele de vedere. „Cum este să ai două neveste? Vaaai, ce aventură! Ce tare ești, Christopher! Cum îți împarți timpul între Uganda și Italia? Cât de des îi vezi pe copii? Cum este nevasta din Uganda, dar cea din Italia? Ești un mare Casanova!” Eu îl tot privesc cum răspunde serios la unele întrebări, în glumă la altele, și încerc să înțeleg secretul vârstei și al vieții sale. Deodată îmi construiesc o teorie în cap și îmi vine ideea să o testez. „Christopher, dacă tu arăți atât de tânăr la patruzeci și patru de ani, atunci ai tăi cum sunt? Trebuie să fie un fel de moștenire aici. Iar dacă arăți așa acum, înseamnă că îmbătrânești mai lent decât alții. Ce vârste au ai tăi?” Devine dintr-o dată serios și parcă atins de întrebare, ca și cum aceasta este cu adevărat o întrebare intimă, începe să fie ezitant. Are atitudinea celui căruia îi este frică de a nu fi crezut în legătură cu ceea ce urmează să spună. Începe timid: „Știți, la mine în sat, cam așa stau lucrurile în cea mai mare parte, adică în legătură cu distribuirea vârstelor… Tata are șaizeci și cinci, mama șaizeci și doi, bunicul are nouăzeci și șapte, bunica nouăzeci și cinci…” Și tace. Parcă mai are ceva de spus, dar are o reținere. „Străbunica mea a murit anul ăsta… avea o sută douăzeci și nouă.” „Nuuu, nu se poate!” „Ba da!” „Vaaai, și cum era?” Văzând că îl luăm în serios și nu îl credem mincinos, începe să povestească: „E amuzant pentru voi, europenii, dar să știți că la noi în sat este normal să ajungi la vârste d-astea, chiar mai înaintate. Străbunicul, care a murit acum ceva ani, avea o sută treizeci și patru. Știți, străbunica, la o suta douăzeci și patru de ani mergea cu bicicleta. Dar era deja senilă.” „Adică, ce făcea?” „Păi, de exemplu, stătea cu noi la masă, zâmbea în stânga și în dreapta, urmărind ce vorbesc mesenii, intra și ea în vorbă, apoi se ridica brusc, își cerea scuze că trebuie să meargă undeva, se ducea trei metri mai încolo, în miezul camerei, ridica fustele și își făcea nevoile în liniște. Apoi revenea la masă, zâmbea candid, privea pe vreun vorbitor care rămânea cu gura căscată, și continua: Așa, și ce ziceai?! Dar fizic era extrem de bine. Cum v-am spus, mergea pe bicicletă la peste suta de ani…” Și Christopher ne privea amuzat și el de pățaniile străbunicii sale. Lăsa capul în piept, jucându-se cu degetele în poală și se gândea la ai lui, depănând în minte alte imagini cu satul natal. Se citea pe chipul lui nu o vârstă anume, ci o iscodire a timpului; simțeai cum se gândește în clipa asta la bătrânii săi ca și cum nu a mai făcut acest lucru de ceva vreme. Naturalul din Uganda se prelungea cu naturalul din Franța, din Italia… O viață care merită să o râzi toată, cu gura larg deschisă, arătându-ți dinții frumoși. Tristețea vieții este doar o undă de seriozitate pe chipul care cade pe gânduri, în timp ce te joci cu degetele în poală și te gândești cât de mult mai este din acest joc. Și, slavă Domnului, tare lung mai este pentru unii!