Falsa iertare

Isus, atunci când îi invită pe discipolii lui să se roage: iartă-ne păcatele, fiindcă și noi iertăm oricui ne este dator… Și mai apoi: nu te grăbi să te mânii în spiritul tău, căci mânia se odihnește în sânul celui fără minte…

Din toți oamenii pe care îi cunosc, de la o vreme se revarsă o lehamite măruntă, ca o acceptare spontană a propriilor convingeri. Mereu ne dăm seama că nu mai știm să căutăm în propria viață, cu o anumită iertare. Chiar și gândurile ne părăsesc ușor, iar cuvintele devin încâlcite, tulburate de zvonuri nenumărate. Supușii se apleacă spre mâinile stăpânilor și atunci când dispar ultimele șoapte, iar toți ceilalți caută o ieșire. Părem niște oameni ghemuiți în spatele unor ziduri, pe care le fixăm uluiți, dar niciodată întrebători. Și toate se petrec ca și când în lume ar exista un echilibru de violență, pe care nu mai suntem în stare să-l descoperim. Se apropie mereu această întrebare: ar fi de ajuns să înțelegem pentru a putea să iertăm? Nu avem nici măcar libertatea de a refuza…

Răul e mare, dar rușinea poate să fie mai mică, mai ales dacă poți să vorbești despre ea fără sfială. Și suntem tot mai singuri, suntem unicii noștri spectatori. Până și frica ne vine foarte bine…

Am citit undeva că viața este un pumn de pietricele colorate! Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricele în apă, ținti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. Când mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce și pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, acesta s-a uitat la pietricele după care zise: „De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte prețioase?” Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai găsească ceva. Așa facem și noi cu zilele vieții noastre.

Oamenii nu sunt mai reali decât un decor de teatru. Aici încep și frământările noastre… Este opoziția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi. Prezentul este singurul care stă în puterea noastră, iar trecutul și viitorul nu, față de ele nu avem nicio putere. Toate acestea sunt așezate pe chipul palid al eroului de o seară. Filosoful cu chiparoși, așa se numește imaginea de alături, din arhiva despre fotografie și viață a unui fost și drag elev, Pompiliu Alexandru, care scrie de câțiva ani la revista noastră. Trecutul și viitorul nu ne pot aduce decât suferințe sau plăceri imaginare. Timpul trăit aici și acum… Cum să trăiești doar din amintire, numind trecut tot ceea ce ține de ființa ta, ca și cum ai vorbi despre o altă ființă, despre un alt suflet și trup ? Și cum să trăiești cu gândul la acel viitor iluzoriu sau să crezi că acel timp ce va veni îți va îndeplini visele de azi, pe care nu le poți înfăptui? Și totuși se poate, numai că alegerea clipei e mai grea decât ușa de la intrare…