Trei secunde

1.X și Y

De ce l-or fi poreclit Lenin nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate la vremea mesei, când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.

Stăteam cu ochii mijind de somn pe laviţa îngustă de lemn, bunicul meu vorbea despre oameni care au fost, de fuseseră ori ba gospodari, de aveau sau nu rânduială bună, de erau de neam bun ori slab, chiaburi ori oameni sărmani. Atunci adunam bob cu bobn lângă suflet nume care îmi pișcau dulce auzul, învăţam pe de rost despre Milian Nebunu’, singurul care înhăma boii la car, despre Ciontolag care se spânzurase în şură, despre Dudur şi Duduroaie, rude mai îndepărate care ne lăsaseră moştenire icoane vechi pe sticlă, despre moşul Nicodin care a trăit peste o sută de ani şi a apărut în ziar în ultimul lui an de viaţă, şi mulţi alţii. Mă bucuram să merg cu căruţa veche cu roţi de lemn după fân sau după otavă, fascinată de locurile din câmp şi de numele lor – la Fofelde, în Părăuţe, sub Higi, în Deal la Cruce, în Mlăci, pe Cetețea, în Vârtoape, în Valea Secăturii, pe Coastă ori după deal. Adunam în caiete de şcolăriţă poveşti despre obiceiuri vechi, despre jocul ficiorilor şi fetelor, despre sărbătorile Crăciunului de odinioară şi jocul Irozilor, despre cum fetele măsurau care dintre parii aleşi cu ochii închişi era mai lung, acela fiind ficiorul sortit lor, despre poveşti de clacă sau de şezătoare. Încercam să înţeleg şi să memorez cuvintele locului şi repede am învăţat să pronunţ vorbele ca acolo, de pildă în loc de „V” la începutul cuvântului trebuia să folosesc un sunet gutural între „V” şi „H”. Lucrul acesta mă intriga și îmi plăcea. Oamenii locului îşi păstrau limba şi sunetele ei, în ciuda trecerii timpului; orice schimbare, chiar şi în alimentaţie, era privită cu neîncredere şi mulţi bătrâni şi-au purtat costumele populare şi între anii şaizeci-nouăzeci ai secolului trecut (douăzeci).

Rușinoasă, cu ochii înmuiaţi de mirări copilăreşti, mergeam cu străbunica la biserică strângând busuioc şi gherghine în palmă şi eram învăţată să spun tuturor ziua bună, că aşa era obiceiul. Dar mie mi-era tare greu, aproape că mă ascundeam după fustele străbunicii. Trebuia să rostesc tare şi răspicat, nu aşa cum se spune la oraş, şi sângele îmi încălzea obrajii de emoție. Când am mai crescut, mă duceam singură la şipotul din capătul satului să iau apă în ulcior de trei litri, dulce şi bună pentru băut. La adăpostul întunericului era mai simplu să spun sara bună – şi îmi plăceau aşa de mult aceste vorbe care parcă veneau dintr-o poveste. Nu „bună seara”, ci „sara bună”. „A cui eşti?”, mă întrebau oamenii care şedeau să povestească în faţa porţilor şi, după un timp, am învăţat să spun – „A lu’ Sarafin”. Eram mândră de numele vechi al bunicilor, care și-l schimbaseră mai apoi în Popa, după cum atestau și actele vechi pe care le-am citit odată pe furiș în podul casei bătrânești. Bătrânii din sat stăteau de vorbă cu mine – de unde vin, unde mă duc, cum mai e pe la Bucureşti. Într-o zi am fost oprită pe drumul spre casă de dascălul Panga, învăţătorul de odinioară din sat care le explicase buchiile și mamei și bunicii mele și care voia să mă descoasă. Dar vorba pe care nu o voi uita niciodată, şi poate că nici acum nu o înţeleg întrutotul, a fost a unei femei care mi-a spus odată – „El e bărbat, cruce întreagă!” Iată, îmi spuneam, mândria femeii că bărbatul este bărbat şi respectul ei în același timp. Aşa erau oamenii atunci – slabi sau tari, cruce întreagă sau nu.
……………………………………………………………………..
Anii au trecut, am mers la şcoală şi farmecul poveştilor a început să pălească. Am învăţat de Lenin şi apoi de dispariţia lui şi faptul că avusesem o rudă poreclită aşa nu mai era la fel de amuzant. Am urmat cursuri de genetică în facultate şi am învăţat despre braţele încrucişate ale cromozomilor. Mi-am amintit atunci de femeia bătrână care îmi vorbea în mijlocul satului – cărţile ştiinţifice spuneau că bărbaţilor le lipseşte un braţ pe cromozomul Y comparativ cu cromozomul X, prezent la femei. Dar eu mă gândeam că şipotul încă mai susură la poalele cimitirului plin de cruci întregi, unele cu rădăcini de peste o sută de ani. Mă gândeam că fagii din pădurea Higilor încă mai au coroană înaltă şi ard ca nişte lumânări de nuntă gigantice. Şi că la poarta noastră, a Sarafinilor, încă mai există o troiţă de demult cu Cristos răstignit pe ea, iar la picioare îi cresc lăcrămioare albe care înfloresc cam de Paşti.

Azi nu mai are nici o importanţă pentru mine diferenţa dintre cromozomul X sau Y. Fiii satului au plecat să îşi găsească un noroc mai bun la oraş iar bătrânii s-au ascuns câte unul în casele lor cu cruci amprentate în tencuiala de sub acoperişuri. În locul unde odinioară era răstoaca sălbatică a Oltului, cu ostroave unde se mai rătăceau caii lăsaţi să pască liberi, este acum un uriaş lac de acumulare. În biserica veche (care apare semnalată pe şoseaua principală) oamenii, mult mai puţini, continuă să îngâne cântările pe care le ştiu, printre strane şi picturi înnegrite, dar ţârcovnicii și dascălii de demult nu mai sunt. În locul oamenilor adunaţi la poveşti în faţa porţilor, mai poţi vedea uneori, la vreo înmormântare, câte o lelică bătrână sprijinită în beţe şi ascunzându-şi lacrimile în năframă.

Casa noastră clădită între trei fântâni încă păstrează pentru mine urmele poveștilor depănate în familie, a castelelor sau păpuşilor mele din coceni de porumb, a zilelor cu furtuni şi lumânări aprinse, a sobelor vechi de fontă în care coceam crumpene sau îmi încălzeam picioarele, a serilor atât de grele de stele încât simţeam că mă smulge lumina de pe pietrele curţii, după care adormeam în linişte deplină întreaga noapte. Atâta linişte a rămas încă…

2.LEAGĂNUL OLTULUI

Dincolo de râu, liniştea satului deapănă timpul dintr-un ghem care nu se mai termină. Leagănul Oltului împinge viaţa de la începuturi spre tăcerea unui sfârşit ce nu poate fi întrezărit. Ca un minutar, clopotniţa se ridică la mijlocul satului, la granița dintre lunca netedă şi dealurile împădurite.

Cântecul râului se opreşte mai întâi printre ramurile răchitelor, sălciilor și arinilor care, ridicându-se greu din nisipuri, ascund înălțarea lină a soarelui în zori. Lumina roşiatică se dizolvă treptat în verdele lor care bate în argintiu, şi curge în apă, printre bălţi şi ostroave care zumzăie de gâze şi trepidează sub copitele cailor lăsaţi liberi. Mai înspre sat, Oltul înghite lacom ofranda adusă de o albie mai mică croindu-şi drum printre dealuri, lăsând în urmă cetăţi zidite cu mister în argilă şi piatră. Puternic şi înspumat, el trece mai departe schimbându-și melodia pe sub grădinile satului. Plânge şi scânceşte ca un copil neastâmpărat, loveşte cu bocet înfundat râpa, alunecă alături de trestii ca pe corzi grave, leagă vârtejuri strânse printre pietre care nu-i pot stăvili revărsarea. Lacul din capătul satului creşte rădăcini de curcubeie, închizând cu cheile albastre ale apei priveliştea dintre munţii îndepărtaţi şi dealurile din jur. Lunca adoarme alături, absorbind umezeala câtorva bălţi aburind în vegetaţia lacustră, vrăjită de sunetul adeseori molcom al apei, melodie pe strune reci cu ritmul vieții neschimbat din vechime.

Trec dincolo de apă şi simt cum lacrimile mele neplânse vor să cadă şi ele în tumultul generos al râului, de parcă sunt atrase către adânc, ca şi cum de când m-am născut mă leagă de sat lanţuri între apa ce curge în mine însămi şi apa râului care se zbate între maluri. Uliţa înşiruie casele cu meandre asemenea râului, de la glasul şipotului limpede până la tăcerea scrisă în adâncul fântânilor. Aici, când plouă, apa şuieră puternic şi spală vijelios pământul însetat al verii, după lupta dintre soarele orbitor şi fâneţele fierbinți. Omul îşi culege partea muncii sale şi carele încărcate de poveri se întorc încet spre porţile deschise larg. Apa izvorului se adună în ulcioare, spuma florilor creşte aurie în faguri, laptele se încheagă în caş alb și dulce.

Ochii ferestrelor, arşi de vară sau încercănaţi de ninsori, se deschid către lumină şi către Dumnezeu. Fiecare casă e ca un colac apăsat de amprenta crucilor imprimate pe ziduri sub streşini, astfel încât zi de zi satul se cuminecă de sărbătoare atunci când soarele atinge pereţii vechi. Clopotul despică liniştea închegată şi grea. La mijlocul satului crucea văruită albastru deschis păstrează urma senină a trecerii fiecărui suflet pe sub bolta cerului şi bolta bisericii. Şipotul susură fără odihnă o doină a iubirii, a rudeniei dintre oameni şi seminţele pământului.

Poveştile copilăriei sunt pline de zăpadă mare şi neatinsă, în timp ce sănii trase de cai alunecă pe drumuri abia schiţate, ca printre valuri. Pădurea îşi trimite de departe ecourile ei statornice care măsoară timpul. Livezile de pruni înfloresc în nunţi gingaşe alb-verzui. Anii se rotesc şi acoperă cu ierburi drumul din sat şi cărările din prund sau de peste deal. Pietrele mari netezite şi crucile bătrâne din cimitir, măcinate de arşiţă sau de ploi, stau ca o mărturie sub norii fugari a vieţilor omeneşti care au trecut pe aici cu palmele bătătorite şi însemnate de mânerul plugului sau coasei. Vorba domoală a oamenilor dezleagă cântece şi datini vechi din lăzile mirosind a busuioc, se imprimă în scoarţa fagilor drepţi şi înalţi, se pierde printre stelele ce încarcă cerul ca vârfurile unui lan bogat, pătrunde lângă inima mea care încă răzbate să bată, după ce am poposit și eu în veacul şi lumea de dincolo de râu.

3.PORȚIA DE FILOSOFIE

Bleojditu şi Cotigă au o discuţie filosofică.

Bleojditu: Cumetre Cotigă, ştiu că tu eşti mai dăştept, da’ mi-i ruşîne să te-ntreb…

Cotigă: Zi mă, nicio întrebare n-are moarte cît îi ceriul şi pământul, una mai mult sau mai puţîn nu-i bai.

B: Păi văz că ai muiere şi copchil de mere la şcoală şi te-ai apucat să îngraşi un porculean pentru Crăciun…da ştiu că ai cetit mult, poate mă dumirești şi pe mine ce îi fericirea…no, că mi-i ruşîne să întreb măscării d-astea…

C: Să-ţi spun dirept Bleojditule, eu m-am gînit la treaba asta mai demult cîn’ am mers la şcoală la internat. Io crez că fericirea însamnă libertate.

B: ??

C: Numa că tare puţîni îs liberi. Libertatea însamnă să stai locului.

B: Cum adică?

C: Adică să nu te mişti deloc, nici cît îi firul de pai de-a latul, că dacă mişti nu mai eşti liber.

B: Vreai să spui să stai ţapăn ca mortu’ în coşciug cu braţele pe chept? Păi aia nu e libertate.

C: Dirept spui. Da’ poate şi pe lumea ailaltă mai mişcă vreunii o ţîră, că noi nu putem şti. Cam atîta mă taie capul pe mine. Libertate e atunci când nu te mişti deloc.

În vreme ce Cotigă şi Bleojditu ciocnesc un păhărel de rachiu bine lămurit, în fîneaţa de după dealul mare de lîngă sat cade un elicopter şi ia foc.

B: Cumetre Cotigă, ăia taman amu s-or liberat…