Alexandra NĂSTASE – Demonii întunericului

C:\Users\Ionut\AppData\Local\Microsoft\Windows\Temporary Internet Files\Content.Word\eu.jpgE întuneric, dar e bine. E cald. Ceva te atinge încet și îți șoptește la ureche: Șșșștttt! E în regulă. Sunt aici. Nu ai de ce să te temi dacă îți ții ochii închiși… Și îi ții închiși atât de mult, încât pierzi noțiunea timpului. Aștepți, dar ce? Sau mai bine spus, pe cine? Ce se întâmplă în jurul tău e greu de stabilit. Auzi voci și șoapte fără noimă. Încerci să deslușești ce se petrece în camera întunecată, dar fără rost. Un gust amar îți umple gura. Ce e și de unde vine? Sânge? Nu, nu e posibil.

Inevitabil, faci greșeala și te uiți. Nimic. Totul e la locul lui; e liniște. Cum pui capul la loc pe așternuturi, cum încep să vorbească. Cât de triste par. Jelesc împreună o soartă mult prea crudă. Nu știi din ce timpuri și locuri te vizitează, dar cerurile s-au deschis și au permis acestor musafiri să iți pătrundă în suflet. Auzi din nou: Șșșșștttt! Nu mai e mult și o să fie gata. Nu ai de ce să te temi dacă ții ochii închiși. Încerci să răspunzi, dar simți o palmă race, transpirată cum te împiedică să deschizi gura. Un intrus? Nu, nu se poate. Îți amintești limpede cum ai încuiat ușa imediat după ce ai intrat în casă acum trei ore. Stai la etajul șapte, e imposibil să fi intrat pe geam. Atunci ce să fie?

După un timp nu mai simți mâna, dar nu iți vine să vorbești. Ei s-au oprit și ar fi nepoliticos să țipi, deși fiecare neuron sănătos iți spune să o faci. Tot ce deranjează liniștea nopții e ventilatorul. Era prea cald în dormitor, așa că l-ai pornit înainte să te bagi în pat. Acum regreți, căci sunetul motorașului face ca fiecare fir de păr de pe corpul tău să se ridice. Simți cum ți se face frig. Clar, o idee proastă. Te-ai da jos, ai opri aparatul și ți-ai lua o pătură, dar e prea târziu. Simți cum aceeași mână rece iți apasă acum pe piept. Orice o fi îți spune: Șșșșștttt! Mai durează doar puțin,promit. Nu ai de ce să te temi dacă ții ochii închiși. Decizi să aștepți în continuare orice planuri și-au făcut pentru tine.

Pic, pic, pic. Plouă sau ai luat-o razna? Pic, pic, pic. Poți simți un miros, dar nu al ploii. E ceva dezgustător. Auzi și un vâjâit, dar nu e vântul, mai de grabă plămânii cuiva care fumează de când a învățat să țină obiecte în mână. Pic, pic, pleosc. Un strop de ceva ți-a aterizat pe frunte. Când vrei să deschizi ochii auzi acea șoaptă blestemată: Șșșșștttt! E gata. Teme-te, căci curând va trebui să îți deschizi ochii.

Buf! Ce a fost asta? Până acum ți-ai ținut inima mică cât un purice în pumn. Proastă ascunzătoare, căci a tresărit și ai scăpat-o. O auzi căzând și rostogolindu-se sub pat. Ai întinde mâna după ea, dar ești convins că ei te așteaptă acolo. Vor să te prindă și să te tragă în lumea lor.

Ei sunt acolo încă de când erai copil. Au așteptat. Te-au urmat răbdători în orice loc te-ai dus, uitându-se la tine din colțurile întunecate și pustii. Fiecare umbră fără stăpân, fiecare scârțâit, fiecare plâns în toiul nopții; erau ei. Motivul pentru care alergai disperat în camera părinților știind că acolo vei găsi un refugiu. Crescând, ai realizat că trebuie să îți înfrângi fricile. Atâtea nopți nedormite, coșmar după coșmar, țipete înghețate în timp care te trezeau de fiecare dată. Totul se datorează lor. Tu le ești cea mai de valoare operă. Te-au modelat în cel mai de seama membru. Acum e timpul să li te alături.

Deschide ochii! îți spune. Involuntar faci ochii mari și tragi aerul în plămâni. Nu mai ești la tine în pat. Simți parchetul rece. Dai să te ridici și te lovești de ceea ce pare a fi tăblia unui pat. Începi să auzi scâncete de la cel ce încerca să doarmă. Nu vrei să îl sperii, așa că îi spui: Șșșștttt! E în regulă. Sunt aici. Nu ai de ce să te temi dacă îți ții ochii închiși.

ALEXANDRA NĂSTASE este elevă în clasa a VII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…