Şcoala este de multe ori un teatru de război. Se dau bătălii aprige între părinţi şi profesori, dar mai ales între părinţi şi elevi. Îmi amintesc cu tristeţe şi chiar dezgust de o fostă colegă din Ardeal (ce ironie în alăturarea de cuvinte !) care, după fiecare oră, venea în cancelarie şi începea să-şi împrăştie veninul prin toate colţurile. De obicei, în pauze, profesorii fac schimb buimac de cataloage, mai sorb un strop de cafea, mai o reţetă de zacuscă şi tot în cele zece minute glorioase, aruncăm un ochi şi pe planificări şi mai răsfoim o dată manualul. Se mai întâmplă să mai şi bombănim din când în când, că deh, aşa-i omu’cârcotaş, dar doamna în cauză ducea critica destructivă, de altfel, pe culmile exagerării. Cine ar fi auzit-o, ar fi crezut că elevii dânsei erau demoni în trup de copil. Parcă ar fi fost Zeus al didacticii – tuna şi fulgera fără-ncetare !
Mă-ntreb adesea, de ce o fi atât de greu să mai şi spunem o vorbă bună despre elevi ? Chiar e dracu atât de negru ? Loaze…cu duiumu, nimic de zis, dar cum rămâne cu copiii dedicaţi şi educaţi ? Eu personal, am avut onoarea de a lucra cu foarte mulţi dintre ei. În continuare mă mândresc cu elevi de nota bene din toate punctele de vedere. Nu că au nota zece la engleză, asta este o chestiune subiectivă de multe ori, o ştim cu toţii ; adevărata performanţă se vede când copilul reuşeşte să îmbine cu clasă etica, voinţa şi inteligenţa. Sunt elevi care nu reuşesc performanţă şcolară, dar au o ambiţie şi un bun simţ atît de debordant, încât nu ai cum să nu-i apreciezi.
De multe ori uităm să privim dincolo de aparenţe şi etichetăm elevii cu o uşurinţă bolnavă. Eu cel puţin, încă învăţ să învăţ din greşeli…am avut cu ani în urmă, o elevă care nu se evidenţia cu nimic la ora mea. Era destul de tăcută, dar uneori devenea sfătoasă cu colegii sau spunea lucruri fără nicio legătură cu lecţia, doar pentru a interacţiona cu mine. M-am gândit, recunosc, că este dezinteresată, leneşă şi băgăcioasă. În prima zi a anului şcolar ce a urmat, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă şi am parcurs drumul împreună. Am întrebat-o cum fusese vacanţa de vară şi cu ochii mijiţi şi trişti mi-a spus că nu s-a putut bucura de nimic pentru că mama ei, suferindă de cancer, murise. ‘Dar staţi liniştită, doamna profesoară, să nu vă faceţi griji pentru mine ! Trebuie să fiu tare şi puternică pentru tata !’ Şi-acum mă-nfior ….copilul de unsprezece ani, orfan de mamă, mă liniştea pe mine !!! Ironia a făcut ca după exact un an, în acelaşi 15 septembrie, să ne întâlnim din nou. Eu, cu acelaşi clișeu de vacanţă ; ea, cu o tragedie – îi murise tatăl cu o lună în urmă….Rămăsesem prostită şi mă holbam la sufleţelul inocent care îmi zâmbea amar ‘ Este greu…îmi este foarte dor de ei….dar m-am maturizat….acum sunt singură şi trebuie să am grijă de viitorul meu…’. A excelat apoi la şcoală şi….draga mea Bianca, oriunde ai fi acum, pălăria jos ! Mă înclin în faţa ta şi visez la generaţii puternice ca tine !
ALEXANDRA VLADOVICI BÂRSAN este profesoară de limbi moderne, a locuit la Sibiu, dar s-a întors acasă și este, mai ales, absolventă de CARABELLA…