Ca individ, parte componentă a totalităţii apriorice voinţei mele de a fi, numită poporul român, nu pot să nu remarc una dintre trăsăturile negativ fundamentale ale acestei entităţi: resemnarea. Abordând cu luciditate acest aspect, cu nuanţa ironică de rigoare, putem spune că românii au ajuns aastăzi pe culmile resemnării disperate. Cauza obiectivă a respective stări generalizate este mentalitatea supravieţuirii existenţiale pe orizontală, perfecţionată de ortodoxia de tip mioritic, ca să folosim epitetul deja consacrat.

La modul general, începând cu perioada fanariotă, Biserica ortodoxă a folosit credinţa doar pentru un fel inedit de colaboraţionism cu puterea laică de care s-a folosit, putem spune, într-un mod subtil de machiavelic. Dacă până în secolul al XVIII-lea, Biserica a fost în concordanţă cu interesul general, după, ea s-a retras în propria sa carapace, preocupată doar pentru existența în sine. Spre deosebire de catolicism, ortodoxia a obligat poporul român la o permanentă stare a stagnării. Nu putem spune că ortodoxia de tip românesc a însemnat regres, nu, dar trebuie recunoscută evidenţa faptului că ne-a condamnat la stagnare, resemnare şi la anularea intenţiei de a avea curajul de a fi.

În perioada 1806 – 1812, sub pretextul că vor să ne scape de dominaţia otomană, ruşii au pătruns pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. După ce s-au retras, ruşii nu au plecat cu mâna goală, au luat cu ei întreg teritoriul Basarabiei pe care l-au anexat liniştiţi imperiului lor. S-a opus cineva? Nu, nu s-a opus nimeni. Cauza este mentalitatea trăirii la orizontală, nu pe verticală, mentalitate de care este responsabil întreg clerul român ortodox. Dacă până în 1948 această mentalitate a resemnării a fost rentabilă material, după a avut consecinţe dezastruoase pentru clerul ortodox care, mai ales în anii ’50, a fost pur şi simplu decimat cu brutalitate. Spre deosebire de Biserica ortodoxă rusă care a cultivat mentalitatea de cuceritor, cea română a întreţinut conştient mentalitatea de slugă vicleană în relaţia cu puterea externă, fie ea otomană sau rusească, iar mai nou occidentală.

Acum, Biserica ortodoxă română se agită din nou, în problema predării religiei în şcoală. Miza reală nu este una neapărat de factură morală, ci materială. Prin intermediul profesorilor de religie, Biserica îşi va asigura mai mult decât necesarul de supuşi bigoţi ce vor cotiza pentru prosperitatea ei materială. De altfel, Biserica este preocupată formal de a „construi” un om perfect moral, ea fiind mai mult preocupată de evaziunea fiscală. Iar de această stare de fapt este în totalitate vinovată clasa politică ce practică din plin compromisul moral, menţinând conştient populaţia la un nivel de cretinism intelectual suportabil.

ALEXANDRU   RÎBINSCHI este   absolvent al Facultăţii de limbi şi literaturi străine, Universitatea Bucureşti, scriitor de proză s.f., a publicat în Almanahul Anticipaţia 1990 și este jurnalist…