Nu ştiu câţi oameni au simţit asta, dar eu cu siguranţă am simţit-o ca pe o realitate cât se poate de limpede, de evidentă, atât de aproape de mine încât face parte din mine…. şi la fel şi din voi. Sunt o fire mai timidă, mai retrasă şi visătoare, uneori prea sensibilă. De-a lungul timpului, mi s-a spus că sunt creativă şi că am talentul (ceea ce nu este adevărat, dacă mă întrebaţi pe mine ) să dezvolt idei, să le colorez conturul şi să le dau viaţă, astfel încât ele picură cu aceeaşi profunzime şi forţă de sugestie în sufletele celor care mă ascultă şi le îmbrăţişează cugetul. Cu alte cuvinte, le transmit intensitatea şi sentimentele care m-au îndemnat să scriu. Niciodată nu am luat în serios acest vorbe. Doar vorbe…

Dar acum sper din tot sufletul că o să reuşesc, măcar vag, să vă conduc dincolo de aceste rânduri , deşi trebuie să recunosc că mă simt emoţionată scriind pentru a-mi deschide inima atâtor persoane. Dacă nu să îţi exprimi cu adevărat frământările, să ajuţi doi oameni să se înţeleagă, atunci pentru ce să mai îţi dai glas propriilor idei?

De ce fuge de noi ? Şi e cu atât mai dureros cu cât ştiu că nu se va mai întoarce niciodată.

Când eram mică, eram doar un copil mic şi naiv care nu ştia pe ce planetă se află, totuşi asta nu m-a împiedicat să simt şi eu trecerea timpului, să înţeleg că nu voi mai trăi niciodată acea clipă… Pe atunci nu îmi pasa, singura mea preocupare era să mă joc cu păpuşile şi să nu pierd Autobuzul Magic de pe Minimax.

Şi văd tot mai multă lume grăbită şi tristă sau, mai bine spus, prinsă în vâltoarea asta ameţitoare şi confuză în care ne ducem viaţa, fără să respirăm. Mâncăm pe fugă, mergem la cumpărături pe fugă ca să apucăm nu ştiu ce emisiune la televizor sau nu ştiu ce meci de fotbal, nu mai petrecem aşa de mult timp unii cu ceilalţi, de multe ori înlocuim realitatea adevărată, plină de soare şi căldură, cu realitatea virtuală în spatele căreia râde de noi un ecran rece şi neînsufleţit.

Vouă vă place? Pe mine mă revoltă faptul că suntem în noiembrie şi că încă am sentimentul persistent că ieri am început şcoala, că acum două zile am luat vacanţă de vară şi eram atât de fericită. Unde s-au dus toate atât de repede, cum au plecat în negura amintirilor şi nici măcar nu şi-au luat la revedere, au trecut mişeleşte pe lângă noi?

Nu e corect ! Trezeşte-te! Ştiu că nu numai eu mă uit cu dezamăgire în urmă şi îmi vad paşii ştergându-se prea repede şi parcă, așa cu un surâs batjocoritor, parcă înainte timpul trecea mai încet, parcă mă saluta şi pe mine în goana lui.

Şi stau cu pixul în mână, este seara târziu şi îmi las ochii obosiţi de albul caietului de limba română să alunece peste acoperişurile atât de bine cunoscute ale caselor vecine, în jos, înspre ceaţa ce se lasă uşor peste întreaga natură, în mine, înăuntrul meu.

De ce ? De ce ne provoci aşa ?

Cum ? Nu ţi-ai dat seama ? Te credeam mai inteligentă.

Păi, nu sunt. Sunt doar obosită. Mâine am test la română.

Şi ai învăţat?

Nu îi mai răspund, doar dau încet din cap, în timp ce ochii mi se închid leneşi… Știe şi el răspunsul, ştie că mereu mă pregătesc pentru o lucrare, doar este cu mine mereu, îmi vede fiecare gest , poate că îmi citeşte fiecare gând….

Aşa este.

De ce ?

Şi timpul nu mai vrea să vorbească, parcă s-a scufundat de tot în curgerea lui obişnuită, iar ceaţa de afară care se ridică vesteşte o noapte limpede, cu stele multe şi protectoare… Deja îşi întind aripile aurii spre mine. Parcă simt o energie nouă şi mă uit la ceas. Ceasul a stat ? Deci asta era ? Ăsta era motivul pentru care iţi întinzi fiinţa ta peste noi aşa rapid? Era doar o provocare, ştiai că putem să trecem peste ea?

Sunt destul de mare să „casc” bine ochii la ceea ce se întâmplă în jurul meu, să înţeleg şi eu odată că nu o ducem bine şi că fiecare este sufocat de grijile vieţii de zi cu zi şi că nu mai are, seara, nici timp şi nici energie să mai facă ceva extraordinar. Dar , sincer, respiră! Nu timpul este cel care a luat-o la goană, ci percepţia noastră asupra lui s-a deformat. Eu sunt sigură că atunci când eram mai mică şi nu prea aveam griji pe cap mă simţeam mai bine. Înţelege că trebuie să iei o pauză şi să respiri, să laşi senzația asta de relaxare să îţi cuprindă în valuri fiinţa… Poate că este şi vina vremii de afară, care anunţă venirea iernii şi natura relevă un peisaj dezolant. Sau care este pe punctul de a deveni trist, cu frunze uscate şi iarbă gălbejită? Dar încearcă să stai , nu mai mult de o jumătate de oră, în mijlocul platoului, observând trecătorii şi prinzând fragmente de cuvinte. Eu am făcut asta, şi tot ceea ce am primit a fost un murmur nedesluşit, mereu pe fugă, mereu ne gândim la ceva. Goleşte-ţi mintea… Ştiu că ai altceva de făcut… De fapt, nu ai nimic mai bun de făcut decât să te mai gândeşti şi la tine un pic, deoarece tot mai puţini oameni se mai interesează de o carte, de un hobby, de ceva care să le aducă mulţumire, să mai evadeze şi ei din obişnuit şi să mai aibă vreo legătură cu artele, cu literatura, cu muzica, cu sportul.

Pentru că este adevărat, este o provocare a noastră, ca o tragere de mânecă, să mai ieşim şi noi în întâmpinarea fericirii. E greu şi eşti obosit? După vei fi obosit, dar fericit. Este mult mai frumos și mai bun pentru tine să îţi descoperi o pasiune care să te relaxeze, să te deconecteze de acest ritm alert, să afli, să înveţi, să te simţi împlinit şi să îi faci timpului în ciudă, că tu mai ai şi energie şi momente pe care să ţi le dedici ţie, exact aşa cum făceai cu maşinuţele sau păpuşile când erai mic.

Eu scriu. Îmi ridic privirea de pe caiet, puţin obosită, iar alături de mine aburul de la capuccino se ridică în rotocoale calde şi parfumate. Ce bun e cappucino! Aş bea în fiecare zi, gândesc eu în timp ce mă uit pe fereastră, dincolo de ea, în mine. Cerul acum este extrem de senin, iar stelele se văd perfect, ceaţa deja s-a îndepărtat, parcă nici nu ar fi fost. Este o noapte atât de blândă, calmă şi frumoasă. Parcă îmi vine să mă ridic, să mă îmbrac bine şi să ies puţin afară , să mă holbez… la lună, să mă întind pe iarbă şi să stau, să zâmbesc. Şi în drumul meu spre şifonier, nu observ că ceasul a stat câteva minute. Sau observ?

ALINA IOANA PREDA este elevă, în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…