Identitatea literară a lui Junichiro Tanizaki este consacrată prin viziunile siderante asupra unor elemente existenţiale, asupra unor concepţii şi judecăţi constrastante cu moralitatea conservatoare a spiritului nipon. Congener al iluştrilor Kawabata şi Oe, Tanizaki fondează o nouă atitudine literară prin care demontează protocolul condescendent al creaţiei autohtone.

Debutând cu silenţioase pledoarii ale libertăţii individuale, cu presupuneri stângace cu privire la feminitate, excelând către mixtiuni nocive de sexualitate şi obsesie, Tanizaki impresionează prin non-conformismul său conceptual, prin esenţa antagonică a actului său literar. Sugerează o nouă teorie a dorinţelor, abuzează de imaginaţia necenzurată şi oferă publicului său select o literatură a vulgarităţii şi sexualităţii, a diabolicului – un fruct interzis într-o perioadă încă stăpânită de rigorile imperialiste.

Romanul “Jurnalul unui bătrân nebun” încununează apogeul perioadei sale “libertine”, configurând în palmaresul său artistic un model al exhibiţionismului creator. Femeia este inspiraţia sa, este elementul prohibit al îndeplinirii misiunii sale creatoare. O viziune excesiv adulatoare asupra rolului femeii în existenţa şi evoluţia personală îmbinată cu o filosofie confidenţială alcătuiesc o idee fragilă dar consistentă în acest manifest deictic al expresiei spirituale: voinţa trăirii prin iubire. Mobilul uman este un personaj mai mult dominat decât dominator şi acţionează în detrimentul notorietăţii preeminenţei speciei sale. Takusuke Utsugi este penibilul bătrân care posibil înlănţuit de o slăbiciune feminină ori trăsnit de o inoportună obsesie abjectă, ignoră conduita şi veleităţile pe care vârsta i le impune. Povestea bogatului bătrân nebun, extravagant şi non-conformist se întinde pe aproximativ 4 luni, sub forma unui jurnal personal, timp în care pasiuni condamnabile se înfiripă, turnuri conflictuale solidifică finalul epic, iar idei controversate vor mobiliza luciditatea lectorului surprins de o ameliorare discursivă a conţinutului epic al romanului.

Confesiunea bătrânului debutează cu prezentarea unei piese dramatice cu flexiuni artistice, exacerbate, din repertoriul tradiţional kabuki, un specific divertisment al lumii bune postbelice. Apetenţa dramaticului, ilustrată prin afinitatea către teatrul clasic japonez, fascinaţia pentru mitologia convertită modern, cinematografic şi preocupările recurente pentru dansuri, balet şi pedanteria abundenţei informaţionale sugerează bogăţia documentară a romancierului Tanizaki; epitetul “nebun” din titlu desemnează polisemic, nu atât pasiunea nepotrivită pentru nora sa, cât poziţia sa militantă în faţa îngerului morţii care-l avertizează repetat de existenţa unui ciclu care pentru acest bătrân pare că-şi încheie durata.

Susceptibil dar veritabil acest imn al bucuriei trăirii îi pulsează sângele, îi vibrează întreaga fiinţă, Utsugi fiind exponentul patetic al senectuţii combatante, revigorate plastic de o nocivă ispită exterioară, o maliţioasă reprezentantă a femininului diabolic. Obsesia carnală este identificată încă din incipit, participarea la spectacolul hermafrodit considerat teatru clasic consacrat, menţiunea efeminării tinerilor în acest valoros spectacol creează impresia unei scrieri cu o interesantă optică existenţială. Opţiunea de a scrie, de a împărtăşi efuziuni interioare, momente elucidante ale stării paroxiste, ale obsesiilor fizice, chiar sexuale, inadecvate vârstei sale, întreaga sugestie oratorică nu este indusă, nici fortuită, ci mai degrabă gestul memorialistic este o voinţă.

“Ţin un jurnal pur şi simplu, pentru că-mi place să scriu.” Plăcerea aceasta se defineşte prin euforia unui bătrân în ton cu actualităţile teatrale la care asistă alături de soţie, noră şi fiu, cu un chef excesiv mânat de instinctul sexual al descoperirilor inedite; plăcerea confesiunii implică şi o surprinzătoare aventură iniţiată de gesturi filantropice faţă de nora sa profitoare şi destul de vicleană. Ierarhia familiei japoneze conservatoare împiedică maliţiozitatea între persoanele de sex feminin. În cazul de faţă, mărinimia bătrânului nu generează invidie din partea soacrei, dar subtile antipatii apar indiscutabil.

Microromanul are în centru un personaj care dincolo de ramolismentul specific celor 77 de ani, este tolerat pentru obscenitatea gesturilor, pentru comportamentul senzual patetic, pentru fluctuaţiile sale temperamentale. Acest moşneag exuberant trăieşte momente concludente ale vieţii sale cu un grad ridicat de adrenalină, încărcându-şi energia dintr-o pasiune voyeuristă, dintr-o decadentă aventură cu nora sa. De la ieşiri la teatru, bătrânul se antrenează în postura de seducător veritabil prin gesturi mărinimoase, pe care nora sa le va accepta benevol : inelul scump ochi-de-tigru, achiziţionat dintr-o galerie impresionantă unică, obiectele de preţ, planul construirii piscinei, toate certifică slăbiciunea bătrânului, asigurând preludiul idilei lor. Nu se consumă aceasta, iar neputinţa finalizării acestui păcătos scenariu va amplifica suferinţele patologice ale naratorului.

Fără omogenitate structurală sau ordine compoziţională, cu descrieri naturaliste care indică erotismul, obsesia, morbidul şi iresponsabilitatea, naraţiunea se desfăşoară sub auspiciile stilistice ale maestrului ei. Se derulează episoade ostentative : o cină la restaurant cu încercări de seducţie feminină identificate subtil de scriitor, întâlniri accidentale în propria casă inoportunate de o asistentă dedicată, de soţia bănuitoare şi de fiica invidioasă, rocada camerelor din casa familiei Takusuke organizată de bătrân pentru a facilita accesul la pasiunea sa interzisă. Snobismul bogăţiei este manifestat de însuşirea unor dispozitive, unor elemente inutile pentru a accentua astfel în ochii lectorului, dornic de o intrigă puţin mai mult concentrată, antinomia dintre vârsta bătrânului şi neseriozitatea sa. Cu dureri de braţ şi cu o osatură vitregită, Utsugi îşi priveşte neputinţa, hidoşenia dar continuă să se lase condus de febrilele sale intenţii. Un răsfăţat bolnav care beneficiază de atenţia nurorii sale chiar şi pe timpul nopţii când predispoziţia la excitare este crescută. “Thriller-uri erotice” care-i generează pulsaţii cardiace frecvente îl determină să scrie redundant în jurnal opinând astfel preferinţele sale sexuale : “E straniu, chiar şi atunci când am dureri, simt o dorinţă sexuală. Probabil, mai ales când am dureri. Sau poate ar trebui să spun că mă simt mai atras, mai fascinat de femeile care îmi provoacă durere ?” Atracţia pentru femeile rele, dar frumoase, pentru cele dominatoare este deconcernantă.

O indispensabilă sinceritate îi transformă viziunile : asemănarea lui Satsuko cu Oden este edificatoare pentru a identifica obsesia. De fapt, obsesia este alimentată şi de noră, permisivă, care ştie cum să-l atragă pe bătrân în mirajul intim. Aceasta îi dezvăluie posibilitatea de a fi observată chiar şi când face duş, pentru că niciodată nu încuie uşa : “Calculate sau nu, cuvintele astea, spuse cu gura ei mi-au trezit interesul (…) Numai cu titlu de experiment, am împins uşor, hoţeşte, uşa la baie”. Curiozitatea bătrânului, mânată de insolenţa privirii, continuată cu tânjirea atingerii îi va genera acestui voyeur decadent o serie de reacţii interioare care-i vor înrăutăţi starea de sănătate. Confesiunile tăgăduite cu privire la această atracţie vinovată vor constitui materialul epic al jurnalului său ascuns. Această reprezentare erotică dispusă fragmental şi ascendent pe durata întâlnirilor la duş este o imagine penibilă a acestui bătrân libidinos, dincolo de care gestul disperat de a săruta piciorul nurorii sale defineşte dorinţa sacrală a unui păgân în faţa zeului său de a-l venera. Pudoare disimulată, reacţia agresivă culminată cu o palmă, tachinările lui Satsuko referitor la vârsta protagonistului, aceste clişee feminine vor atrage şi mai mult interesul bătrânului. Deşi susceptibilă de o relaţie extraconjugală cu un tânăr chipeş, femeia reprezintă obsesia. Cu un trecut obscur şi imund, deloc lăudabil (dansatoare foarte frumoasă în cabaret, este iubită de fiul bătrânului şi luată în căsătorie de acesta), Satsuko devine febleţea bolnavului nebun. Ca-ntr-un joc fanatic, bătrânul este nevoit să ascundă adulterul nurorii ei pentru a nu fi privat de privirile admirative la duş.

Jurnalul este confidentul protagonistului, el ascunde senzaţii vinovate, propuneri şi o conştiinţă degradată. Raţiunea şi etica protocolară precum şi propria-i reflecţie converg spre asumarea unei obsesii nocive, chiar pedepsite radical de propriii părinţi. Civilizaţia în permanentă transformare a creat o altă lume, una cu valori inechitabile, o babilonie diferită de cea a copilăriei protagonistului, intruziunea lui Satsuko în familia naratorului disturbând ordinea şi armonia. Bătrânul evocă un contrast între femeia modernă, exclusivistă – exponentă fiind nora sa şi imaginea mamei sale – conservatoare, sobră extrapolat la valorile umane perene – opoziţia dintre tradiţionalism sacru şi modernism strident.

Confesorul jurnalului său filosofează efectiv asupra degradării fizice, asupra receptivităţii la stimuli excitanţi, indicând că unele măsurători personale reprezintă “tensiometrul existenţei sale”. “Să simţi înseamnă să trăieşti”. Durerea este cea mai elucidantă probă a vieţii, voinţa de a trăi dincolo de slăbiciunile şi impedimentele vârstei este cu atât mai efervescentă cu cât nora sa îi apreciază satiric, prin prezenţă, acest handicap existenţial – bătrâneţea.

“Zi de zi continuă să fie cald – e o căldură neobişnuită pentru septembrie. Poate că vremea e de vină pentru faptul că picioarele-mi sunt aşa de grele şi umflate (…) Deşi astfel de simptome nu sunt o noutate pentru mine, am devenit din ce în ce mai uşor de observat în ultima vreme.”

“În zilele ploioase, problemele pe care le am cu braţul şi cu picioarele sunt mai acute ca niciodată, şi pot chiar să presimt schimbarea de vreme cu o zi înainte. Când m-am sculat, sufeream intens de amorţeala la braţ şi de umflăturile şi greutatea din picioare (…). Amorţeala din braţe se extinde de la cot la umăr, în ritmul ăsta, mă tem să nu-mi paralizeze toată partea aceea din corp.”

Aceste tracasări patologice, redundante şi destul de turbulente generează un control medical, apoi o convalescenţă cu statut preferenţial, unde nora îşi va dărui afecţiunea negociată. “Dacă te mai prefaci că eşti nebun, în curând chiar o să înnebuneşti ! Am simţit sarcasmul ei ca un jet cu apă rece”.

Momente de sinceritate şi pertinenţă observaţională îl propulsează pe protagonist într-o penibilă postură : “Cu alte cuvinte, deşi sunt sentimental şi predispus lacrimilor – oricât de virtuos ar putea să sune aşa ceva – adevărata mea natură este perversă şi rece, până la extrem. Aşa sunt eu, şi totuşi, când un copil nevinovat îmi arată deodată o asemenea afecţiune, nu pot să nu mi se aburească ochelarii”. Dincolo de sentimentalismul propriu, Utsugi este un luptător silenţios, motivul fiind destul de clar, chiar unic.

Propulsat în faţa unei confruntări cu moartea, bătrânul devine precaut. “Cu siguranţă că motivul pentru care am plâns deunăzi a fost că am avut o premoniţie a morţii ! (…) Şi totuşi nu spuneam eu că nu mi pasă când mor, nu eram pregătit demult să fac faţă morţii ? (…) De ce aş vrea să mă târăsc într-o existenţă ca asta ? Când mă gândesc la Satsuko, simt că aş vrea să joc totul pentru cea mai slabă şansă de a trăi din nou. Orice altceva e lipsit de sens”. Asemeni lui Dionis cu veleităţi metafizice şi exclusivităţi filosofice notabile, protagonistul desconsideră nimicnicia vieţii excluzând posibilitatea trăirii datorită şi numai pentru nora sa. O ipoteză condamnabilă în condiţiile în care destinul său este ţesut alături de ea numai ca un “invalid obositor”. Obsesia morţii îl sperie, groaza combate perversitatea…

Paroxismul umbreşte luciditatea : “Nu-mi place ideea de a fi dus într-un pat străin, înconjurat de doctori străini, oricât de eminenţi ar fi, şi tratat cu o preocupare exagerată de chirurgul ortoped, de anestezist, de radiolog şi de toţi ceilalţi, în vreme ce eu sunt pe punctul de a muri sufocat (…) Nu mi-e frică de moarte, dar aş prefera să evit suferinţa şi tensiunea şi groaza”.

Dominat de erotismul interzis în preliminariile jurnalului său, protagonistul transgresează spre o fobie copleşitoare : moartea. Frecvent invocată, moartea îl determină să-şi aranjeze circumstanţele funerare. Piatra de mormânt este un detaliu important care va acoperi, în stil joycian, câteva pagini ale microromanului. De altfel, opţiunea pietrei de mormânt cu amprentele tălpii lui Satsuko este un gest scandalos şi edificator. Sursa acestei idei este o veche reprezentare architecturală cu specific religios : “Când am văzut această ilustraţie, mi-a venit o nouă idee. Nu s-ar putea să-mi fie sculptate faţa şi silueta lui Satsuko în chipul unui asemenea Bodhisattva, să o folosesc drept model secret pentru un Kanon sau un Seiski ? (…) Singura mea divinitate imaginabilă este Satsuko”.

Iată şi “gazelul epic” al dorinţei testamentare a bătrânului : “Am de gând să mi se sculpteze o piatră Urma lui Buddha, după modelul picioarelor tale, Satsu. Când o să mor, rămăşiţele mele se vor odihni sub acea piatră. Asta va fi nirvana mea”.

Obsesia este aprofundată – fantezia bolnăvicioasă ocazionează impresii scandaloase, inconştiente: “Să presupunem că o parte din voinţa mea supravieţuieşte în voinţa ei. Când va călca pe mormântul meu şi va avea senzaţia că, de fapt, calcă pe oasele bătrânului aceluia îndrăgostit lulea, spiritul meu va fi încă în viaţă, simţind întreaga greutate a corpului ei, simţind netezimea de catifea fină a tălpilor ei (…) la simplul gând al acelor Urme ale lui Buddha făcute după modelul propriilor picioare, îmi va auzi oasele cum se vaită de sub piatră”.

Naraţiunea nu este lipsită de elemente incitatoare, de elemente care să trezească lectorul din lentoarea discursivă a actului personal obsesiv al protagonistului. Conflictul destul de tăios dintre bătrân şi fiica lui cauzat de prezenţa suspectă a nurorii va genera paralizia bolnavului. Astfel, îi vor fi anulate destăinuirile din jurnal, ultimele pagini ale microromanului fiind constituite de rapoartele referenţiale întocmite de asistenta medicală – Sasaki – o fişă monitorizată pe parcursul a câtorva zile; de doctorul Katsumi – un pertinent diagnostic al pacientului arborat cu precizări meteorologice şi în final, notele fiicei pacientului – Itsuko Shiroyama – care destăinuie anularea dorinţei nebuneşti a tatălui cu privire la comandarea acelei pietre funerare.

Ţesută cu o energică pasiune fizică şi spirituală, această mărturie – mimetică orientează publicul cititor (şi spectator al ecranizărilor scrierilor senzuale) către o literatură modernă, cu elemente naturaliste şi experimentaliste originale. O senzualitate exacerbată, un puls al vieţii antrenat de acest ascuns motor erotic, conflicte şi intrigi ascunse benevol, totul într-o epocă în care două manifestări antagonice (vechiul şi noul) sunt nevoite să coabiteze tacit.

Junichiro Tanizaki eliberează un stil sincer şi neînfrânat, asumându-şi un discurs neclasificat, promovat de o viziune imparţială asupra existenţei umane; pătrunde obsesiv sentimentul erotic, întăreşte prin vointă şi iubire antidotul morţii şi încurajează la hedonism.

ALINA NICOLETA POLINA este absolventă a Universității Pitești, Facultatea de Litere, iar pasiunea sa este critica literară; a mai publicat în revista CLIMATE LITERARE…