Ştiu… Știu! Orgoliul! Este adânc înrădăcinat în cele mai obscure şi profunde frânturi ale sufletului nostru şi îşi găseşte, cu o neruşinare hâdă, cele mai puternice izvoare în cele mai tăinuite colţuri ale fiinţei mele, ale fiinţei tale, noastre, încât pare iremediabil alipit modului nostru de a fi oameni. Oameni?

Obişnuiam să fiu astfel, să îl las să mă domine astfel şi să îmi întunece toate relaţiile cu cei din jur, împrăştiind numai nefericire şi durere, poate că este un instinct, ceva specific sufletului uman, o parte mai puţin colorată în optimism şi inocenţă, dar oare nu există altă parte, mai puternică, o parte mai luminoasă care să arunce puţină bunăvoinţă peste o întunecime rece?

Tu ştii că porţi o mască? Eu port o mască, fiecare dintre noi poartă propria sa mască. Este diferită şi foarte bine lipită de faţa ta, atât de familiară, se îmbină atât de armonios cu trăsăturile tale unice, încât devine din ce în ce mai mult o provocare să o dai jos, devine o adevărată luptă interioară să te smulgi din ghearele ei tiranice şi lungi,iar , pe măsură ce trece timpul, uiţi că porţi o mască, mâna ta nu îţi mai simte decât pielea catifelată, dar rece, străină şi în niciun caz unică.

O mască vie, ştearsă, colorată în mii şi mii de nuanţe, de la roşul cel mai intens la galbenul cel mai pal şi cuminte, de la verdele cel mai crud şi profund la albastrul cel mai senin şi zâmbitor, o mască mică, sau mare, o mască construită din amintiri dulci, din şoaptele duioase ale unor persoane cândva dragi, sau din emoţiile surâzătoare ale unor momente unice.

Şi nimeni, nimeni nu a realizat cât de înşelătoare şi perfidă poate fi! Cum totul nu este decât o iluzie! Cum poate să-şi întindă ghearele reci şi urâte dincolo de piele, dincolo de fiinţa ta pură, bună, inocentă şi tolerantă şi să-şi împrăştie fundele dure şi nepoftite peste inima ta, învăluind-o în minciună şi nepăsare, ignoranţă, cruzime şi prostie.

Tu, te rog, spune-mi că realizezi, orgoliul acesta nemăsurat, dorinţa impetuoasă de a avea dreptate în orice discuţie, neîndurarea de a accepta şi alte păreri, şi alte idei, impresia că tu reprezinţi forul total de decizie pentru atât de multe persoane din jur, incapacitatea de a-ţi cere scuze, de a recunoaşte că ai greşit…parcă sunt prea întunecate şi negative pentru a face parte din structura iniţială a sufletului uman, a sufletului tău ar fi prea mult pesimism, nu ar lăsa niciun strop de speranţă pentru fiinţa noastră, într-o lume în care există totuşi dragoste şi iubire necondiţionată.

Iar acea speranţă, acea bunătate naturală care sălășluieşte în inima oricărei persoane, de a face bine şi de a proteja sentimentele celorlalţi, de a le asculta opinia, de a înţelege şi accepta că ai fi putut greşi, se ridică în valuri repezi, brusc înviorate şi strălucitoare, erup printre emoţiile, sentimentele şi amintirile care îmbogăţesc harta interioară a sufletului tău… Simţi? Indiferent dacă acestea sunt pozitive şi negative, şi explodează în infinite linii fierbinţi de empatie, de înţelegere şi toleranţă, de conştiinţă, peste masca de pe faţa ta, topind-o până în cele mai mici şi infime urme ale sale.

Este o mască a orgoliului pe care nimeni din jurul tău nu o vede, nici măcar tu nu o mai simţi..este atât de mult lipită de faţa ta, încât se strecoară înăuntru, devine tu. Şi nimeni, nimeni nu a realizat cât de înşelătoare şi perfidă poate fi!

Îţi apuci cu disperare faţa când înţelegi, în sfârşit, îngrozit, cât de mult rău poate să facă orgoliul în jur. Ah! Cu ochii răi, maliţioşi, sclipind negru, cu degete strâmbe şi neîndemânatice, apucă strâns şi total realitatea ta şi o modelează, o strâmbă, o îndoaie după propriul plac, iar în spatele măştii, tu te simţi pierdut şi începi să vezi realitatea modificată prin prisma propriului orgoliu, iar acea bunătate naturală care sălășluieşte în inima oricărei persoane nu are nicio putere să mai erupă din adâncurile cele reale şi pure ale fiinţei tale.

Te uiţi în jur şi constaţi, nu surprins, poate te aşteptai, că fiecare poartă o mască a orgoliului. Nu o vezi, dar o simţi. Le simţi pe toate… Oare de ce ne asaltează şi ne distrug relaţiile cu cei apropiaţi, oare de ce este atât de greu să acceptăm că am greşit, să ne cerem scuze? Un cuvânt atât de mic, de uşor de pronunţat, dar care este unul nepreţuit, o adevărată mină de aur, care încălzeşte şi topeşte orice supărare şi orice ceartă, dar este un cuvânt pentru care masca de pe faţa ta nu şi-ar mişca niciodată buzele grele, de metal.

Şi nimeni, nimeni nu a realizat cât de înşelătoare şi perfidă poate fi! Pentru că are nemăsuratul tupeu să îţi dicteze acţiunile şi vorbele, sub scuza unui semn de protecţie, ca o îmbrăţişare falsă şi rece în care să te refugiezi când conştiinţa ta, bună, pură, adevărat singura! Îţi strigă disperată că ai greşit, că vina a fost a ta, dar tu alegi să o ignori şi să încerci să-ţi protejezi şi bruma aceea de încredere în sine care ţi-a mai rămas din confruntarea cu realitatea,în acea îmbrăţişare…

Şi este trist, foarte trist. Nu realizezi sau nu vrei că masca nu e a ta, că e străină, rea, că îţi întunecă viaţa. Curând, vei pierde toţi prietenii, toate personalele către care inima ta tânjeşte cu încăpăţânare, pentru că are nevoie de ele, pentru că nu îţi poţi cere scuze şi admite că ai greşit. Ce te costa? Un cuvânt? Cât o mie, nepreţuit. Fiind orgolios, adică slab şi permiţându-i unei măşti străine să-ţi invadeze cu neruşinare sufletul inocent, te vei afunda profund, total , în adevăratul coşmar numit singurătate, o pedeapsă dură, de care, instinctiv, vei alege să fugi, cu lacrimi în ochi şi răni adânci de regrete în suflet. Doar să nu fie prea târziu.

Şi nimeni, nimeni nu a realizat că acea mască nu îi îmbrăţişează cu alinare, căldură şi înţelegere sufletul fragil, cu adevărat fragil, şi nu îi protejează acea brumă mică de încredere în sine , din lipsa căreia orgoliul se alimentează nemăsurat. Şi este trist, foarte trist…pentru că masca de pe faţa ta, brusc străină, hidoasă, şi care îţi frige neîndurătoare pielea, este cauza pentru care nu ai încredere în tine şi îţi e teamă că o recunoaştere a propriilor greşeli ar zdruncina definitiv şi din temelii firavul tău echilibru sufletesc.

Sau a realizat cineva? Oh, sper din toată inima! Sper din toată inima că simţi cum inima ta şopteşte că îmbrăţişarea nu a orgoliului, ci a celor dragi, caldă şi bună, drăgăstoasă şi totală, îţi protejează încrederea în tine, îţi clădeşte cu răbdare echilibrul sufletesc, prin toleranţă, comunicare, înţelegere, ajutor, alinare, empatie, compromisuri și iubire.

ALINA PREDA este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA” din Târgoviște, o visătoare fragilă și romantică…