Cercuri concentrice şi o minte rătăcită. Se măresc din ce în ce mai mult şi ameninţă să iasă din sfera conştiinţei. Sau poate că propria ei gândire e întinsă până la limită, iar din întuneric se profilează imagini difuze, care se succed prea rapid pentru a le urmări cu atenţie şi pentru a le aprofunda semnificaţia. Apusul unui zile superbe de primăvară, un cer sculptat în negură, care brusc capătă control asupra orizontului, nişte strigăte speriate… nu… răcnete, senzaţie intensă de pericol şi paşi grăbiţi venind din spate.

Deschide ochii şi priveşte în jur. Nu recunoaşte niciun amănunt, cât de nesemnificativ, care să ateste veridicitatea trăirilor de cu o secundă înainte, deşi corpul ei a înregistrat aproape mecanic acele transfigurări interioare… tremurat, durerea provocată de căzătură şi senzaţia de sufocare. Sufocare? De unde sufocare? Nu îşi aminteşte să fi simţit mâini străine, dar acea stare persistă. Priveşte în jur şi într-o străfulgerare cercurile concentrice se dilată iar imaginile fragmentate în frânturi de amintiri încep să  capete o formă iar ea începe să îşi amintească. A fost urmărită încă de la ieşirea din liceu. Nu ştia nici cine, nici când a aflat de existenţa ei, dar ştia de ce. Şi mai ştia că nu poate spune nimănui, că nu poate pune pe nimeni în pericol şi că trebuie să îşi croiască singură calea… sau poate nu avea cui să spună.

Înainte să îşi limpezească gândurile şi să încerce să se detaşeze de tot amalgamul de întrebări care riscă să o asalteze, i se conturează în faţă silueta lui. Imaginea e vagă şi, deşi e întuneric, raze luminoase răzbat dinspre fiinţa lui spre a ei, atât de luminoase încât îi transmit o stare de căldură, fizică aproape, puternică, care pare că nu are nevoie de motive şi că, lipsită de egoism, există sub orice circumstanţe. Oare de asta nu se teme? Dar nu s-a temut de la bun început. Sau poate se teme pentru el…

• De ce ai venit aici?

Cuvintele i se smulg de pe buze, i se preling într-un strigăt mai mult enervat.

• Nu e evident? De câte ori să îţi spun că aceşti domni, dacă vin după tine, vin după noi?

Noi? Abia acum deschide larg ochii şi tot orizontul vizual devine clar şi transparent ca şi cum cineva ar fi deranjat ordinea acelor cercuri concentrice… brutal.

• V-am spus să nu vă amestecați! Nu vreau să vă pun în pericol. Cum altfel aş putea să vă protejez de ei?

Se ridică hotărâtă în picioare, iar puterile îi revin în valuri, cu rapiditate. Cu siguranţă ea nu e un om obişnuit. Niciunul dintre ei nu e un om obişnuit. Simte o smucitură… nu… cineva o apucă de braţ. Este unul dintre cei cinci care au venit să o ajute, ajuns la un grad considerabil de enervare.

– E ultima dată când o spun. Chiar dacă tu eşti, în particular, ţinta lor, ăsta este şi războiul nostru, în care suntem cu toţii implicaţi. Şi nu vom fugi niciodată lăsându-ne camarazii în urmă. Când vei tremura, voi fi în spatele tău sprijinindu-te. Când vei ajunge prea departe şi nu îţi vei putea controla puterile, voi fi acolo să te trag înapoi şi să lupt în locul tău. Când povara de a proteja pe  ceilalţi va fi prea mare, o voi prelua. O vom prelua. Pentru că suntem prieteni! Eşti cea mai puternică dintre noi, dar aceşti tipi nu sunt de neglijat. E rândul tău să stai în spate şi să ne laşi pe noi să luptăm. Vom proteja lumea asta, te vom proteja pe tine. Îţi promit!

Îşi simte acum sufletul cald. Iar căldura vine de la toţi prietenii ei. E atât de puternică încât i se pare că zăreşte pe chipul adversarilor o umbră,o urmă de teamă. Nu, este sigură. Tot cum este la fel de sigură că s-a înşelat.

Alina PREDA  este elevă în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…