Noi nu simţim la fel, fiecare om este condus pe harta sa sufletească de propria sa inimă, de propria sa conştiinţa, de propria sa personalitate. Tu simţi la fel ca mine lumea asta mare, atât de diferită şi învăluită în cel mai dulce mister, în cele mai ascunse şoapte şi în cele mai depărtate vise? Este la fel ca şi în cazul scriitorilor, deşi îşi deschid cu sinceritate sufletul în faţa cititorilor şi îi conduc, ţinându-i strâns şi încrezător de mână, printre suişurile şi coborâşurile artistice ale unui labirint lăuntric, ale cărei hărţi sunt presărate cu emoţii, sentimente, gânduri, trăiri, păreri, viaţă, nu ştiu dacă cititorii vor fi pătrunşi de acestea, sau dacă se vor apleca să le culeagă cu răbdare, hărţile vor fi mai puţin colorate, mai şterse, mai îndoite pe la colţuri şi mult mai neclare, pentru că fiecare cititor are propriile sale hărţi şi propriul său labirint viu şi strălucitor, presărat cu amintiri, zâmbete, fericire, sau lacrimi, tristeţe şi deznădejde.

Mi-ar plăcea să construiesc o undă comună, un spaţiu neutru, o întindere de emoţii pe care să păşim toţi, pentru că sunt oameni şi oameni, personalităţi şi personalităţi, caractere şi caractere, idei şi idei… Și atunci ne-ar fi mult mai uşor să ne înţelegem, să devenim călăuza propriei noastre hărţi sufleteşti. Poate se potriveşte unui labirint străin, poate îl transformă dintr-unul complicat, greu, scufundat în disperare, renunţare şi lacrimi, într-un labirint atât de apropiat, de familiar, de… al nostru, al meu, încât devine însorit, frumos, special, ca un joc distractiv şi înţelept, pe care îl joci cu cei dragi şi din care ai ce învăţa, mereu ceva nou, pentru că harta mereu aduce ceva nou şi preia ce este mai bun de aici.

Nu ştiu voi, dar eu am obiceiul să mă opresc, pentru câteva clipe, din mersul grăbit şi agitat al unui secol al vitezei pe platou, să răsuflu adânc, să las aerul acela purificator să mă cuprindă în valuri, după care îi privesc pe ceilalţi trecători grăbiţi şi îngheţaţi şi ei. Şi respiraţia mea ridică în rotocoale aerul rece al iernii, dar simt cum emoţiile ei topesc aparenţa aceea ciudată şi parcă străină a uniformităţii tuturor oamenilor. Simţi asta vreodată? Ai simţit, poate nedefinit, neclar, ca o şoaptă venită misterios din depărtări sau nu, din interior, din depărtarea cea mai neclară a interiorului labirintului pe care îl ascunzi cu pricepere în căldura liniştitoare a unui pulover drăguţ că nu suntem la fel? Aceleaşi mâini albe, stropite cu roşul unui ger năprasnic, acelaşi nas acvilin, mare sau mic, aceeaşi gură ale cărei şoapte sunt stropite cu albastrul unui vânt înţepător de iarnă, aceeaşi conformaţie a feţei cu acelaşi păr, lung sau scurt, creţ sau drept, aceleaşi haine frumoase şi îngrijite….

Dar priveşte mai adânc, acei ochi sunt totul, spun totul, ţipă şi orbesc, strălucesc şi trimit în cascade de nuanţe albastre, verzi, maro, cu aripi ameţitoare de viu colorat, de viaţă care palpită, pe un fundal devenit brusc şi iremediabil greu, cenuşiu, lipsit de orice fel de înţeles, care nu transmite nimic, nimic… Sunt atât de multe vise, atât de multe speranţe, gânduri, ambiţii, idei diferite şi contradictorii, sentimente puternice, slabe sau şovăielnice, de la ura cea mai încrâncenată, de la nefericirea cea mai dureroasă, de la lacrima cea mai arzătoare, la fericirea cea mai deplină, mulţumirea şi stima de sine cele mai conturare, încrederea cea mai frumoasă, iubirea cea mai înălţătoare, pasiuni, temeri, nelinişti diverse, care pe unii îi amuză şi îi face să zâmbească indulgent, pe alţii îi enervează, îi fac să îşi exprime violent, verbal, dispreţul, pe alţii îi sperie şi îi fac să tremure. Sunt acolo, îngheţată, iar ninsoarea începută din senin picură în stropi din ce în ce mai reci peste obrajii mei deja înroşiţi… Dar parcă nu simt, parcă văd doar acei ochi! Şi sunt acei ochi, şi sunt oameni şi oameni, şi acei ochi care simt cum îmi călăuzesc inima printre miile de labirinturi atât de viu colorate şi exuberante, din faţa mea, care se ciocnesc, se completează, se ceartă, se iubesc, plâng, tânjesc unele după altele cu atâta dorinţă şi dor încât fiori de gheaţă mă cuprind… Tu simţi?

Sunt o cheie. Cheia primară, de la labirintul sufletesc al tuturor celor ca tine… În jurul meu parcă este din ce în ce mai multă lume…

ALINA PREDA este elevă, în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA” , din Târgoviște, o visătoare fragilă și romantică…