Și privea pierdut în urma lui, iar ochii săi cenușii și șterși urmăreau pașii care se îndepărtau cu aviditate, ca și cum toată ființa sa s-ar fi refugiat în acei ochi. Și în mâini, pentru că își plimba cu nervozitate o palmă peste alta, sperând sfâșietor de tare să resimtă, măcar pentru o secundă, căldura acelor mâini care acum se pierd în zare.

Să fii dezamăgit și înșelat de cei în care ți-ai pus încrederea total, cei cărora le puteai spune orice, fără teama de a fi judecat sau bârfit, în brațele cărora găseai înțelegere, sprijin și alinare, de cei care erau o fărâmă din tine este dureros. Cum nu se poate mai dureros. Și mai dureros este atunci când înțelegi că persoana respectivă s-a prefăcut în tot acest timp, urmărind un scop precis. Precis de a te arunca în tristețe. Și de ce tristețe?

Și privea pierdut în urma lui, nevenindu-i să creadă. O iubea ca un nebun, din toată inima, și ar fi făcut orice pentru ea, credea că și-a găsit, în sfârșit, jumătatea care să-l completeze, care să refacă puzzle-ul sfărâmat de alte trădări și părăsiri. Și ea îl voia doar pentru bani, doar pentru ieșiri în mall și vacanțe la malul mării. Pe Coasta de Azur, bineînțeles.

Și ce tristețe puternică te învăluie… Simți că totul s-a sfârșit, că nu mai poți avea încredere în nimeni, te simți pierdut și ai vrea cu disperare să umpli un gol sufletesc care amenință să îți cuprindă și rațiunea, sau ce a mai rămas din ea. În cazul iubirii, durerea este altfel. Este profundă, trăită în plinătatea sentimentului, la intensitate maximă, și este singura care te poate duce cu adevărat pe culmile disperării. Este altfel când descoperi că te minte și te fură un prieten, un cunoscut, un parter de afaceri, dar când te înșală cel pe care îl iubești…

Dar oare de ce? Oare de ce noi, noi singuri, ne permitem nouă să suferim atât în astfel de clipe? Fii puternic! Doare. Doare foarte, foarte tare, dar să nu uiți nicio clipă că inima îți arde în piept pentru că ești rănit.

Și privea pierdut în urma lui cum fata pleca la braț, nepăsătoare, cu alt bărbat. Ridică privirea întrebător, voind parcă să ceară o explicație, o negare, că totul nu este decât o urâtă, hidoasă farsă, dar i se părea că zărește pe chipul fetei iubite un zâmbet. Din toată inima. Când inima lui plânge, iar afară vântul bate cu putere, suflă în rafale reci, vag usturătoare, toate sentimentele. Se pare că peste parc se va așterne o ploaie, poate o vijelie…și toți se vor adăposti în curând de puhoaiele negre, totul va deveni pustiu, parcul va rămâne singur să facă față bătăilor ritmice ale cerului, iar banca pe care el stă acum va fi goală.

O singură viață avem. Oare merită trăită astfel? În tristețe și durere după cei care nu ne merită? Auzi, nu ne merită, iar fericirea noastră este mai presus de viclenia, prefăcătoria și răutatea unor oameni, este mai sus de norii cenușii, mari, care se rostogolesc în vâltori electrizate deasupra parcului, gata să izbucnească. Este normal să doară, doar timpul vindecă rănile sufletești care dor de o mie, de mii și mii de ori mai rău decât cele fizice, da! Dar să nu uiți niciodată că durerea pe care o vei simți în momentul în care vei realiza că ai iubit și ai așteptat, ai sperat într-o ființa care nu te merită, că a trecut viața pe lângă tine, o să te copleșească. Și cum? Total. Și de ce? Pentru că ești mai bun, pur și simplu și meriți pe altcineva, mai bun, care să te facă fericit și să îți merite, la rândul său, efortul de a crea zâmbete și inimioare rozalii.

La un moment dat, parcul va fi inundat de negru și de voaluri de înțepături lichide și el se va îndoi sub puterea lor, dacă nu se va ridica să plece, el primul. Dacă nu va realiza că vine furtuna… Dar nu este nimic, important este ca el să știe că după fiecare furtună, apare soarele, caldul, prietenosul, dogoritorul soare, care își va întinde aripile de aur peste parcul amorțit și rece și îl va încălzi.

Și el privea pierdut cum fata se îndepărta nepăsătoare, surâzătoare și fericită, în timp ce el nu știa că fericirea lui este deasupra norilor, unde domnește căldura iubirii, a soarelui pe care el o dorește cu toată ființa, pentru că fericirea lui se găsește în interior, este un sentiment, în timp ce ea își dorește lucruri materiale, bani. Fericiri diferite, raze diferite de soare palide, firave și fără putere să încălzească, sau puternice, pline de viață, copilăroase și optimiste.

Da! Privește durerea temporară cu optimism. O vei transforma automat în lecții de viață, dure, dar necesare. Vei învăța să fii atent, să nu accepți orice, să nu mai îți pui sufletul pe tavă fără să știi cui o întinzi, vei ști să îți învălui inima fragilă care caută iubire într-o formă de protecție, vei ști să vezi care inimă mai caută aceeași iubire, dincolo de aparențe.

Și privea pierdut înaintea lui, iar norii se îngrămădeau, consistenți, iar picăturile de ploaie au început să cadă cu putere peste tot parcul, acum gol. Ca un gol sufletesc… Durerea, ești rănit. Dar el privi apoi și în alte părți, în stânga și în dreapta și oare ce a văzut? Niște ochi, a căror căldura învingea parcă senzația sufocantă de rece dată de stropii de ploaie. O fată, un zâmbet și o privire timidă, sinceră, din inimă, sub un cer negru, în timp ce cealaltă, care a înșelat, se pierde în zare, în nori negri.

Iar el o privea, dar nu pierdut, ci din inimă. Pentru că a înțeles că, după ploi, vijelii, furtuni, razele soarelui sunt și mai strălucitoare, și mai frumoase, și mai parfumate te încălzesc, pentru că aduc fericirea de după o vreme urâtă, iar data viitoare vei ști să te adăpostești la timp. Oare tu știi?

ALINA PREDA este elevă în clasa a XI-a E…