Ochii îi cădeau pe monitorul încins, dar privirea i se agăţa, încăpăţânată, prin inflexiuni albastre şi profunde de acele mici şi… de gheaţă puncte negre o mare albă, electronică. Ştie că a trecut atâta şi atâta timp de când nu a mai văzut chipul nimănui, până şi propriul lui chip alb, palid ca zăpada cea rece de iarnă, nu şi-l mai poate recunoaşte în oglindă, o oglindă străină într-o casă stingheră, părăsită, în care simte doar, vag, mişcarea probabilă a altor fiinţe. Mamă, tată şi frate, odată, în clipe uitate şi şterse printre amintiri difuze ale unor glasuri de copil, membri ai familiei sale.

Şi acesta să fie viitorul adolescenţilor de astăzi? Viitorul nostru, prinşi, subjugaţi şi bolnavi fără speranţă ale unei reţele anti-socializare, facebook, un prieten fals, într-o lume falsă de like-uri nesincere, postări de ochii lumii, pentru că fără a da un check in, existenţa ta, a lui devine ştearsă şi ascunsă în umbrele celorlalţi. Este aproape trei dimineaţa şi el ştie că a stat prea mult cu privirea aţintită în tabletă, şi simte cum oboseala şi dogoarea insuportabilă a ecranului îi cuprinde gândurile, întreaga fiinţă. Aude parcă, vag, din depărtări mustrătoare de conştiinţă şi adevărate, că este pe marginea prăpastiei şi că în curând se va scufunda ireversibil în acel abis negru şi hidos numit singurătate, că mai are doar o mică, mică șansă să supravieţuiască: să închidă facebook-ul, să oprească messenger-ul, instagramul şi whatsapp-ul şi să se întindă în patul lui moale, primitor. Nu cel din camera sa, cel din camera părinţilor, un locşor cald şi magic, care de mult suspină după forma trupului său şi după surâsul vorbelor sale, exact cum dormea cu mama sa când era mic şi îi era teamă de întuneric.

Acum nici măcar nu mai stă vreodată în acea cameră… Acum nici măcar nu mai realizează cât de teamă îi este de întuneric, un întuneric care îşi întinde ghearele aspre peste sufletul său, pentru că nici măcar nu se mai gândeşte la acel colţ protector şi bun, scăldat de razele aurii ale soarelui fierbinte. Acesta este prea sus, iar el este prea jos. Prea jos, prea departe şi adânc, singur şi doar cu un prieten fals. Dar, în loc să închidă Wi-fi-ul, el caută cu înfrigurare bolnavă persoane, printre sutele de prieteni, cu care să vorbească, care să îi alunge întunericul din cameră și din inimă.

Şi nu găseşte niciuna, şi este aproape patru dimineaţa. Nici măcar vechii prieteni de şcoală nu sunt online, şi nici măcar atât… Mintea lui înceţoşată nu îi va putea recunoaşte, nici măcar pe stradă. Iar el caută în continuare, caută, caută cu disperare… Și nu caută, se amăgeşte în aripi reci, de gheaţă, de întuneric, în timp ce, ca în atâtea alte dimineţi, soarele splendid al unui nou început bate cu speranţa din ce în ce mai rănită, cu raze fierbinţi de rugăminţi nerostite,în geamul cel opac, ca sufletul său.

Şi el caută în continuare pe facebook, fără să se întoarcă… Și nu are decât 16 ani!