Închide cu putere ochii şi speră din toată inima că zorii zilei vor aluneca înapoi în depărtări ascunse şi misterioase, vor pleca şi vor lua cu ei tot ceea ce aduc, în şoapte fierbinţi şi în atingeri aurii, în valuri de lumină, în strălucirea căreia parcă se întrevede o urmă timidă de speranţă… Speranţă? Câţi dintre noi nu simt acelaşi impuls, firesc până la un punct, de a-şi afunda capul în braţele moi ale unei perne atât de familiare, de a închide înapoi ochii şi de a se ascunde, de a respinge zorii zilei, dorind intens şi total să alunece, înapoi, tot mai înapoi, în universul fantastic, perfect, în care se refugiază cu inima uşoară şi mult mai liniştită, mai încrezătoare? Un tărâm, o lume nouă, atât de mare şi încăpătoare, o lume fără cusur a unui vis dulce şi cald, a cărui familiaritate răzbate printre frânturi de cuvinte, de conştiinţă şi ultime semne de întrebare şi-i îmbracă sufletul acestei fete într-o încredere absolută.
Aici, departe de realitatea exterioară, singura realitate? Ea devine forţa supremă, ea are puterea de a modela cu mâini agere şi gânduri luminoase diferite şi felurite scenarii, îşi poate imagina şi poate da contur atâtor şi atâtor momente de fericire sublimă. Sunt oare fericită? Momente de fericire sublimă în care el apare la colţul aleii, se apropie încet-oh, cât de încet, şi cât ar dori ea să se ridice de pe banca umedă şi rece şi să-i alerge în întâmpinare, dar nişte mâini hotărâte şi exagerat de puternice o ţin ţintuită în loc, cu privirea pierdută în ochii lui cenuşii care sclipesc, care lucesc, în a căror vrajă se simte pierdută de foarte mult timp…
Sunt oare fericită? Iar afară zorii zilei împung cu blândeţe un chip adormit, care leneveşte într-un pat mare şi confortabil, poate mai mult decât ar trebui… La o vârstă atât de preţioasă, de unică, la vârsta adolescenţei, ea este îndrăgostită fără speranţă şi total, este prima ei iubire adevărată şi ea însăşi este îngrozită de-a dreptul de profunzimea îngrijorătoare în care o aruncă fără speranţă fiecare bătaie a inimii… Cine ar fi crezut ? Mereu singură, mereu preferând să citească cărţi cu prinţi frumoşi pe cai albi, cu lupte şi finaluri fericite, cu eroi romantici şi răscolitori, ea a sărit peste ieşirile în oraş, peste petreceri, întâlniri sau dulcile jocuri cochete ale adolescenţei, în care o privire rapidă şi neclară are puterea infinită de a încălzi fiinţa unui adolescent atât de puternic încât simte cum fericirea îi invadează inima până în cele mai depărtate colţuri.
El a ajuns, în sfârşit, în faţa ei, şi îi oferă cu un zâmbet irezistibil un trandafir roşu, intens, roşu ca faţa ei pierdută şi topită toată într-un zâmbet larg, inocent, cu o expresie insondabilă… El o iubeşte? Cum poate el să o iubească pe ea? Nu e nici frumoasă, nici prea deşteaptă, este cuminte şi nu foarte amuzantă, nu are prea multă încredere în ea… Ochelarii îi dau un aer de tocilară, alimentat din plin de numărul activ de cărţi citite şi vise nerealizate, picioarele ei sunt stângace şi zâmbetele şovăielnice. Se pierde cu firea şi se înroşeşte, nu ştie cum să se comporte la o petrecere pentru că nu prea a fost la petreceri, nu se „machează” strident, nu se îmbracă provocator ca majoritatea colegelor ei şi nu atrage atenţia şi admiraţia tuturor băieţilor pe lângă care trece, ca majoritatea fetelor de vârsta ei.
Sunt oare fericită? O rază îndrăzneaţă de lumină îşi împrăştie cu hotărâre pata aurie de culoare pe un obraz fin, rozaliu, de-a dreptul roşu, al cărui zâmbet emană fericire şi viaţă, viaţa în cele mai profunde şi adânci izvoare ale sale, adolescenţa. Sunt oare fericită? Păşeşte, ca toţi de vârsta ei, pe drumul şerpuitor şi nesigur al intrării în viaţă, nu are experienţă, nu are niciun pic de încredere în ea, în inocenţa ei, în puterile ei lăuntrice, se dă mereu la o parte şi îi lasă pe cei mai curajoşi să iasă în evidenţă, să atragă atenţia, să se remarce, să-şi umple golul interior cu zâmbete reale, cu sărutări reale, cu clipe reale de fericire şi de bucurie, cu poveşti reale de iubire şi împlinire sufletească, să trăiască… Iar ea se ascunde şi mai supărată de raza îndrăzneaţă de lumină, se înfofoleşte în plapuma caldă şi ocrotitoare şi se lasă să alunece printre frânturi de imagini confuze, bulversate de invazia nepoftită a realităţii matinale, în lumea totală a visului, unde ea poate să controleze, să-şi construiască fericirea, să şi-o clădească cu atenţie şi răbdare, un loc interior, ferit, cald, extrem de familiar, în care simte că nu va fi niciodată rănită, că nu va plânge şi că nu va suferi din cauza iubirii, din cauza lumii. Pentru că sufletul ei sensibil s-ar rupe, s-ar sfărâma în mii şi mii de bucăţele însângerate, pentru că o dezamăgire i-ar spulbera şi timida brumă de încredere pe care o mai are în forţele proprii…
Sunt oare fericită? Şi el, el din faţa ei, din faţa băncii din parc, a cărui faţă, oh , atât de caldă, de încrezătoare, calmă şi bună, se apleacă, îi atinge fin obrazul, tot corpul ei se arcuieşte de timiditate şi ar vrea să fugă cât mai departe, ruşinată, speriată… Speriată! Speriată, nu fericită, îngrozită de o lume rea, îngrozită să se ridice din pat şi să păşească şi ea pe acel drum, ar putea suferi, ar putea fi dezamăgită, şi ştie că nu îşi va reveni. El nu o poate iubi, nu pe ea, nu are cum, el este altfel, el este… normal. Şi nu îşi poate pierde vremea cu ea… Îngrozită de cum se va simţi, pentru că ştie dinainte să încerce…
Sunt oare fericită? Aude şoapte înţepătoare, usturătoare, mustrătoare, devin din ce în ce mai repezi, apoi simte un sărut uşor, dar în acelaşi timp ferm şi protector pe frunte. O clipă, o secundă, după care simte, mai mult decât vede, intensitatea unor ochi cenuşii şi calzi, iubitori, care o învăluie şi îi ridică încet bărbia, forţând-o să îi privească… Apoi, aproape instantaneu, aude o voce caldă, cu o notă uşor îngrijorată, care îi şopteşte, dar nu poate distinge clar cuvintele, din cauza emoţiei, din cauza stării de somnolenţă în care se afundă cu încăpăţânare, în zorii zilei…
Nu!De o mie de ori nu! Nu eşti fericită, deloc! Te ascunzi, te eschivezi, laşi imaginaţia să-ţi zburde în impresii de vis, dar tu nu trăieşti, te ascunzi de realitate, fugi de iubire, de viaţă! Nu trăieşti! Tu nu vezi cât eşti de frumoasă, uită-te la tine, eşti superbă! Şi, cu toate acestea, nu ai niciun strop de încredere în tine, nu vezi, ti-e teamă să înţelegi ce puternică eşti, ţi-e teamă să laşi zorii zilei să vindece o mică şi nesemnificativă dezamăgire, ţi-e temă să păşeşti, renunţi înainte de a încerca să iubeşti… Nu eşti ca celelalte, nu te „machezi” strident şi nu te îmbraci provocator, şi nu ai idee cât de mult pot să iubesc asta la tine, inocenţa ta, sufletul tău cuminte şi romantic… Nu e singurul… Ea simte acum o sărutare pe frunte. Şi se simte reală. Parcă prea reală… Deschide ochii, şi ochii îi sunt inundaţi de lumina covârşitoare a zorilor unei noi zi. Distinge chipul lui, aplecat cu îngrijorare peste fruntea ei.
Eşti bine? Nu ai venit la prima oră, mi-a fost teamă că ai păţit ceva şi am venit acasă la tine să vad ce faci… Ei nu îi vine să creadă, îi trebuie puţin să înţeleagă… O iubeşte? E îngrijorat? Şi încă aude şoaptele din vis… Şi dacă nu construieşti acum amintiri frumoase, atunci când? Atunci vei fi cu adevărat dezamăgită de tine!
ALINA PREDA este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA” din Târgoviște, o visătoare fragilă și romantică…