Din când în când mă fac mică. Îmi trag pe mine un pulover gros, cu guler mare, ca sa pot să mi-l trag peste față atunci când nu am chef sa văd pe cineva. Îmi pun pe mine și paltonul gros, cu roz și albastru, la care am visat doua luni până să mi-l iau. E un sentiment al naibii de ciudat. Un palton pe care mi l-am dorit atât, atât de mult, credeam că mă va face fericită (cât de cât), dar acum e ca orice alt lucru pe care îl dețin. Îmi place, e moale și călduros, miroase frumos, doar că m-am obișnuit cu el. De aruncat în fundul dulapului nici nu se pune problema. Îmi place tare mult de el, îmi place să simt textura materialului printre degete, în plus, se asortează cu broșa-pisică pe care o am. O pisică mov, grăsună, de care m-am atașat extrem de tare. Păi, bine, bine – îmi spun eu –  dar cu oamenii… cu oamenii ce ne facem? Ne descotorosim de ei așa, cu una, cu două, de fiecare dată când simțim nițică plictiseală? Nu prea putem să-i băgăm în dulap și să-i scoatem fix când avem chef de ei.

Cam aceasta a fost subiectul pe care l-am dezbătut (în minte, desigur), de vreo lună încoace. Cu ochiul meu critic, observ lumea din jur, mă observ și pe mine, și-mi dau seama că ne plictisim extrem de tare de absolut tot.. Ne plictisim de cel de lângă noi ( tocmai am auzit de un caz: un cuplu căsătorit de ahăăă, 50 și ceva de ani, divorțează). Picat fața, ridicat fața, mers înainte, am zis că se întâmplă. Dar apoi aud de alte și alte cazuri. Certuri cum nu puteam să-mi imaginez că există între oameni care au avut (cred), la un moment dat, un minimum de respect. Bun, certurile ca certurile. Ne plictisim de oameni, dar ne plictisim și de cărți. Asta este și mai trist. Educația e la pământ, iar când mi se întâmplă să aud câte o discuție pe stradă între liceeni, mi se face pielea de găină și mereu mă-ntreb: „Oare părinții lor știu ce le trece ăstora prin cap? Adică… nimic?”

Ca să fiu mai precisă, zilele trecute erau în metrou doi puști de vreo 17-18 ani, care vorbeau foarte plictisiți despre un comentariu pe care îl făceau la școală. Nu trăgeam cu urechea, dar stăteau fix lângă mine, așa că nu îmi era greu să-i aud vorbind. Vorbeau despre Marin Sorescu și „Iona”, și spuneau că li se pare o absurditate, o carte extrem de proastă, din care nu înțeleg nimic. Cum să fii înghițit, domnule, de un pește uriaș? E aproape imposibil, plus că li se pare absolut plictisitor să stea după școală, când sunt atâââât de obosiți, să mai și citească. Ce mi-a venit în minte în următoarele secunde: ori profesorul nu explică Iona cum trebuie, ori ăștia doi sunt complet lipsiți de orice urmă de… deșteptăciune și sensibilitate la adresa bietului om. Am ales a doua variantă, pe baza a ceea ce spuneau. Am stat ceva timp să mă gândesc la asta: când am învățat Iona într-a 12-a, mi-a plăcut atât, atât de mult, încât nici nu m-am gândit că e încă un comentariu în plus. Toată acea alegorie perfectă despre destinul uman, atât de banal, încât nu-ți rămâne decât să-ți exprimi propriile reflecţii, opinii și concepţii. Să vorbești singur, să strigi, dar să nu te audă nimeni pentru că, metaforic vorbind, ești prins într-un pește imens din care nu poți evada. O situație pe care am trăit-o, și, ca mine, mulți alții. Iona este fiecare dintre noi; este pescarul care aspiră să prindă peștele cel mare, dar ghinionul i se așază în cale, așa că nu are de ales și prinde numai „fâțe”. Iona nu mai are așteptări, așa că se mulțumește fix cu ceea ce îi oferă viața: un acvariu din care să pescuiască peştii care „au mai fost prinşi odată”. Bucurii care au mai fost trăite, niciodată altele noi, bucurii care nu sunt de fapt bucurii cu adevărat, dar așa le consideră pentru că nu a cunoscut-o pe cea adevărată până acum.

Cu cât îi ascultam mai mult, cu atât îmi venea să intru în discuție. Dar mai apoi am realizat că fiecare își trăiește experiențele la vârste diferite. Faptul că îl înțelegeam pe bietul Iona atât de bine atunci, la fel cum înțeleg și mai bine acum, doar m-a făcut să realizez că vorba aia cu „A te da singur cu capul de pragul de sus” e atât de adevărată! Și că degeaba încerci să-i arăți cuiva un adevăr sau, pur și simplu, un lucru frumos, precum o carte de care nu te poți dezlipi, dacă nu are ochi să vadă și un suflet în care să fi acumulat câteva experiențe pentru a o înțelege așa cum trebuie. Mereu mi-am spus că toate vin la timpul lor, numai că uneori e prea târziu. Asta o spun așa, din proprie experiență, nu citez din vreo carte filosofică.

ANDREEA  GHICA  este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…