Nu pot să-mi amintesc zâmbetul bunicului și nici mâinile bunicii când m-au luat pentru prima dată în brațe chiar atunci când m-am născut și nici durerea, iar mai apoi fericirea mamei că a adus pe lume o mogâldeață de 2 kilograme jumătate, dar îmi pot aminti ce a urmat apoi.  Au urmat ani petrecuţi la bunici, cu muzică bună, cântată de bunicul atunci când mă dădea în leagăn, alături de mâncărurile delicioase preparate de bunica; ani cu mama și tata, care îmi aduceau cele mai alese hăinuțe pentru vremea respectivă și îmbrățișările urmate de lacrimi când trebuia să plece la serviciu, în Târgoviște.

În ceea ce privește muzica, s-a aflat pe primul loc în viața mea încă de mică. Bunicul îmi cânta „Trenule, mașina mică” de Maria Tănase, iar bunica „Aseară ți-am luat basma”. In același timp, mătușa mea avea o colecție impresionantă de casete rock, iar când o găseam plecată, nu ratam ocazia de a asculta „The Cranberries” sau „Queen”  și pot să jur că, dacă mă prindea că am dat iama în casetele ei, un om viu nu mai eram, dar noroc că am reușit să o păcălesc (sau poate asta este senzația mea).

Mai târziu, am fost dată la școală în Târgoviște, iar gusturile mele muzicale s-au mai schimbat puțin. Tata, rocker înrăit de când se știe, mă aștepta uneori acasă cu Pink Floyd, Led Zeppelin sau AC/DC, în vreme ce mama, mai domoală de felul ei, îmi punea casete cu Pasărea Colibri, Ducu Bertzi, Sarmalele Reci sau Simon&Garfunkel. „Dragostea e o salată” a fost multă vreme melodia mea de suflet, serile mi le petreceam cu mama dansând și învârtindu-ne prin casă pe ritmurile melodiei, iar viața mi se părea scoasă cumva din poveștile pe care mi le spunea uneori. Când m-am îndrăgostit pentru prima dată, „Scrisoare de bun rămas” (Pasărea Colibri) mi-a sfâșiat sufletul, în vreme ce „ M-am îndrăgostit numai de ea” m-a făcut să realizez că și bărbații, la fel ca și femeile, mai greșesc din când în când și merită iertați.

Mă întreb uneori dacă muzica pe care o asculți de mic te influențează cu ceva, însă în cazul meu a contat enorm, mi-a modelat o parte din viață și mi-a adus amintiri pe care nu le voi uita. Sunt clipe în care mă plimb pe stradă și aud vocea bunicului fredonând „Lordul John” sau îmi amintesc de o melodie anume când o văd pe mama gătind și dansând prin bucătărie. Mâinile bunicii îmi amintesc clar de momentele în care îmi împletea părul și îmi fredona „Cântec fără sfârșit”, iar „Cea mai frumoasă zi” a lui Andrieș, îmi amintește de momentele ce au urmat după ce m-am îndrăgostit fără voia mea, într-o zi ploioasă din multele care au urmat.

ANDREEA  GHICA  este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”…