Nu-mi place Bucureștiul, nu-i un secret, așa că nu mă feresc să spun tare și răspicat că nu-mi place, nu mă înțeleg cu el și rar se întâmplă să cădem la pace. Să ne-nțelegem, totuși, într-o privință: sunt câteva locuri pe care le ador, dar de la oraș, în sine, aveam anumite pretenții sau, mai degrabă, de la oameni.

Lucrurile stau cam așa: de fiecare dată când sunt în metrou și aud că urmează stația Dristor cu peronul pe partea stângă, simt cum mi se strânge inima și devin agitată. Pășesc pe peron, iar în fața scărilor rulante care duc la suprafață, stă o bătrână care vinde șervețele. „3 la un 1 leu, 3 la 1 leu”, strigă ea, în timp ce un bădăran cu aer șmecher intră în ea și îi spune că îi stă în cale. „Hei, tu nu te uiți pe unde mergi?”, strigă la el un bărbat înalt, dar bădăranul cu aer șmecher a ieșit din raza noastră vizuală. Mă duc la ea, îi spun că vreau 6 pachete de șervețele, mi le întinde și-mi spune că îmi urează sărbători fericite. Îi urez același lucru, iar ea îmi spune că anul acesta o să le petreacă cu copiii ei, care au venit din Germania. Că nu credea că o mai trăiască astfel de momente vreodată, dar că nu are ce să le reproșeze, ci doar să le mulțumească pentru că nu au uitat de ea. Se întoarce la treaba ei, eu la a mea, dar sunt ceva mai pusă pe gânduri, întrebându-mă de ce un părinte ar trebui să-i mulțumească propriei odrasle că nu a uitat de el, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru de pe pământul ăsta.

Ies la suprafață și sunt întâmpinată de o femeie cu un câine alb și pufos. Ea nu cere niciodată bani, are doar un carton pe care scrie că a fost evacuată din casă. Câinele e mereu învelit cu câte un pulover, dar imaginea mă dă peste cap de fiecare dată când îi văd. Cu un aer abătut mă îndrept spre casă. Aștept la semafor, iar în spatele meu văd trei amărâți fără casă, băgați unul în altul, tremurând, înveliți de o pătură murdară și subțire. „Fă-te verde, fă-te verde”, îmi repet, de parcă un semafor ar schimba cu ceva situația. Până să ajung acasă, trec pe lângă un teren privat, unde un bărbat s-a mutat acolo, sub cerul liber, cu câteva haine, cu o saltea și ceva de-ale gurii. Stă acolo de luni bune, iar cei mai buni prieteni ai lui sunt ceilalți bărbați care vin în fiecare dimineață la cârciuma de peste drum, tot ei aducându-i pâine, mâncare și câte-o bere. Seara, când trec pe acolo, îi aud vorbind despre politică sau despre cum nefericirea mănâncă puțin câte puțin din ei. Realizez că cei săraci sunt ajutați tot de cei la fel de săraci, pentru că aceștia știu cel mai bine cum nefericirea își face culcuș din ei și sunt dispuși să împartă puținul lor cu alții, în vreme ce bogații nu au ochi pentru așa ceva și nu se coboară la nivelul sărăciei din România.

Mi s-a mai spus că nu pot suferi pentru toți oamenii de pe lumea asta, dar pot, măcar, să deschid ochii și să văd în ce lume mizeră ne învârtim și să ajut, cât de puțin pot, dar să ajut. Habar nu am de ce sunt așa de pornită, dar cert e că sunt. Poate mi se trage de la faptul că intrăm în 2017 și nu se știe ce ne mai așteaptă. Mi-e teribil de frică să mă gândesc. Sau poate mi se trage de la amărâții care dorm la gura de metrou, băgați unii în alții, ca să nu înghețe, și pe care îi văd în fiecare zi. Poate mi se trage de la bărbatul care stă de dimineața până seara la cârciuma de la scara blocului și care strigă, beat fiind, că i-a murit copilul. Sau poate mi se trage de la faptul că, efectiv, nu simt că se schimbă ceva, iar lumea continuă să fie la fel de nepăsătoare. Aici sau în orice altă parte a României, sărăcia și durerea nu trec cu vederea pe nimeni, iar când ți-e dat să vezi cu propriii ochi asta, e cu atât mai dureros. Poate 2017 o să fie mai bun cu noi.

ANDREEA GHICA este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…