În viaţă, avem diverse situaţii special, cu care ne întâlnim. În oricare dintre ele, există şi o parte personală, care mă priveşte pe mine şi atât, cu ceea ce cred eu despre diverse lucruri, cât şi una relaţională, în care sunt incluse şi atitudinile celorlalţi faţă de comportamentul nostru, cât şi standardele în care, în mod tacit, ar trebui să ne încadrăm. În legătură cu aceste standarde, este de precizat că fiecare individ este diferit, fiecare grup de oameni este diferit. Cât de mult ar trebui să conteze cum gândesc ceilalţi despre acţiunile noastre? Care mai rămâne valoarea a ceea ce ştiu eu despre cum am acţionat?

Uneori ne cunoaştem cu cineva fără să fie nevoie de multe probe sau dovezi, alteori nu ne cunoaştem chiar deloc, nici după mult, mult, timp. Există, uneori, oameni care sunt mereu lângă noi, într-un anumit cerc social, dar cu care poate nu am avut niciodată un contact interpersonal, cu adevărat.

În diverse momente, ne întâlnim unii cu alţii în situaţii neprevăzute, şi uneori nici noi nici ceilalţi, nu înţelegem pe deplin despre ce a fost vorba, ori care este semnificaţia unei situaţii, ceea ce e incertitudinea sau nelămurirea totală, dar şi altceva decât atunci când înţelegem un lucru în mod greşit.

Alteori, putem avea impresia că nu ne-am înţeles unul pe altul deloc, si de fapt poate aceasta a fost numai din cauză că nu am avut curaj niciunul să privim situația în faţă, subevaluând sau supraevaluând fie punctele tari fie pe cele slabe, sau văzând greşit oportunităţile sau amenințările (analiza swot). Sau poate că fiecare din noi rămâne cu impresia că celălalt a înţeles altceva, dar de fapt amândoi poate au gândit la fel. Acest lucru îmi aminteşte despre o temă filosofică, cea a relaţiei eu-celălalt, sau raportul identitate-alteritate, care se referă la imprevizibilul ce se naşte în comunicarea dintre persoane, celălalt fiind o fiinţă diferită de mine şi prin aceasta incontrolabilă prin prezenţă, cât şi prin limbaj, aşa cum spunea un filosof contemporan, Emanuel Levinas.

Ceea ce reprezintă celălalt în faţa mea, este ca şi ceva categoric, dar de care nu am ştiinţă şi nu poate constitui un obiect de studio pentru mine. Ceea ce mă face să simt în felul meu acest lucru. Poate privesc cu încredere, poate cu teamă, poate doar aştept să văd ce va urma. Oricum ar fi, dacă sti că ai făcut ceva care e bine, chiar dacă situaţia era imprevizibilă, prin implicarea şi a celuilalt, poţi fi împăcat cu tine însuţi. Poate că ai făcut chiar cel mai bun lucru ce putea fi făcut în acea situaţie dată. Numai că adesea situaţiile sunt interpretabile, şi au consecinţe imprevizibile.
Cred că finalitatea oricărui lucru e să fie bine făcut, cât mai bine posibil, în condițiile din acel moment, şi să avem disponibilitatea de a ajunge la celălalt pentru a ne face înțeleşi, iar dacă nu reuşim aceasta, cel puţin să păstrăm deschisă disponibilitatea de a îl înţelege pe el şi a accepta felul în care a văzut un lucru, ca pe un fapt dat. Când ai conştiinţa că ai făcut ceva care a răspândit lumină, vei fi împăcat cu tine, pentru că cei care au simțit asta au primit acel lucru, iar cei care nu, n-au pierdut nimic. În cele din urmă, nu e vorba de a pierde sau de a câştiga, fiindcă nimic nu e permanent şi ne putem asuma cu acceptare şi înţelegere consecinţele unei situaţii, iar pentru aceasta voi împărtăşi un lucru pe care cineva mi l-a spus, ca răspuns la o situaţie întâmplată recent: uneori, când pierzi, câştigi…

Mi-aș dori ca aceste cuvinte să vă trezească o emoţie şi un gând prin profunzimea lor. Înţelepţii dau mereu răspunsurile potrivite, risipind ceaţa sau îndoiala, care prin analiză, nu face decât să se prelungească şi mai mult.

Profunzimea, uneori, stă în simplitate.

AURA CIOBOTARU este absolventă de filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…