Sunt oameni care vin în lume şi trăiesc fiecare experienţe diferite. Unii vin să caute cunoașterea, alţii caută o viaţă liniştită, alţii se mulțumesc cu lucruri care le oferă plăcerile simple, alţii le caută pe cele superioare, alţii vin fiindcă au ceva de spus şi de transmis, însă fie cu ce menire, fiecare venim fără a avea ştiinţă de momentul ori timpul când venim.

Nu se știe nici de unde venim, sau ce aducem cu noi, şi nici nu îmi propun să enumer sau să susţin teorii pentru care nu am căutat argumente, de care nu simt nevoia. Ce ştiu e că ne aflăm deodată în lume, experimentăm situaţii de viaţă, întâmplătoare ori nu, mai simple sau mai colorate, şi, da, cum spuneam, fiecare ne găsim preocupaţi de câte ceva.

Fiecare, găsim modalităţi de a ne urma preocupările, avem în lume oameni care ne sunt repere pe acest drum, care ne vor influenţa mai mult sau mai puţin. Ceea ce mi-am propus sa arăt aici, e un pic altceva decât cu ceea ce am început foarte firesc. E, aşa cum mai mereu îmi place să găsesc ca temă, şi altceva la care pot să mă gândesc.

Și sunt nevoită să fac o ipoteză absurdă, dar, scopul e să îmi pot continua scrierea. Dacă există printre noi şi îngeri căzuţi pe aici, doar fiindcă lumea  asta are nevoie de puţină lumină, fiindcă umbrele noastre sunt adesea prea întunecate de greşeli care se petrec cu noi, când lumina conştiinţei îşi pierde uneori din putere sau poate alteori s-ar putea stinge?

Dar nu există nimic care să nu poată fi salvat. Ei bine, e bine dacă e aşa, căci e nevoie în lumea asta mai mult decât orice, de lumină! Să revenim la acei oameni, să îi numim aşa, altfel, şi să vedem cine sunt ei. În primul rând, ei nu sunt. A fi înseamnă a avea anumite însuşiri bine definite, fixate, identificabile şi cuantificabile.

Înseamnă a fi în comparație cu ceilalţi, şi aproape la fel, când cuantifici. Dar cum e cu ei, cei altfel? Cel mai adesea, nici nu îi observi, şi dacă vreodată chiar comunici cu ei, iţi vor arăta lucruri care te-ar uimi, aşa că poate vei zice că nu ai nevoie de aşa ceva. Sau poate vei şi uita ceva care e prea mult şi de care nu ai nevoie.

Ei sunt aceia care par mereu nepotriviţi, în locurile unde toţi oamenii sunt în acord să trăiască o aceeaşi viaţă, cu scopul să fie una cât se poate de simplă.  Ei se feresc să fie observaţi, dar când au o ocazie ei vor spune sau vor face mereu ceva care să reflecte şi un pic mai multă lumină.

Adesea, ceilalţi nu au timp să observe asta, dar când vreodată chiar au nevoie, vor găsi pe cineva care să le amintească  acel ceva ce deodată îşi dau seama, brusc, că deja ştiau. Şi ei vor pleca, fiindcă oamenii nu au nevoie decât ca, uneori, să li se aducă aminte de cine sunt ei înşişi. Nu s-a petrecut nimic, doar a apărut un flash, o lumină, şi atât.

Aşa că trecem mai departe… Ei, nu trebuie să fie fericiţi nici nefericiți, fiindcă nu au venit aici ca să primească ceva, ci ca să aducă. Ei vor privi, ispitiţi, fericirea celorlalţi, se vor întreba cum e oare, poate vor încerca să trăiască şi ei aşa ceva, iar noi toţi suntem suflete şi suntem legaţi între noi prin acelaşi suflu de viaţă.

Dar timpul e diferit. Cum am putea să nu ne dorim, toţi, fericirea?  Dar oamenii se limitează la un timp, şi fac tot ce le stă în putere. În concluzie, aceia care au făcut doar încercarea de a trăi experienţa iubirii, au fost respinşi, au căzut din poziția pe care se aflau când au venit, şi încă rătăcesc în căutarea a ceva pierdut.

Într-o lume umană, totul e omenesc. Toţi suntem oameni obişnuiţi şi oameni buni, oamenii sunt simpli dar sunt şi mai mult decât atât. Ei, au reuşit să le amintească celor pe care i-au iubit, ce sunt cu adevărat, dar oare asta nu sperie un om mult prea obişnuit şi simplu?

Iar cei care nu şi-au găsit fericirea, cu preţul de a renunţa la propria esenţă, doar ca să încerce să o trăiască, doar fiindcă s-au îndrăgostit prea mult de lumea în care au venit şi nu şi-au mai dorit să asculte de ce le era dat să facă, au pierdut într-un mod absurd, ca şi Sisif care îşi urcă şi acum stânca.

Dar chiar dacă ei s-au simţit respinşi când au vrut numai să ofere un pic de iubire, ei caută încă şi acum, rătăcind prin lume, printre oameni frumoşi şi oameni cu suflet bun, îi vor iubi şi vor şti când trebuie să plece. Dar nicicând nu vor înceta să iubească, şi nu vor înceta să aducă puţină lumină şi bucurie, unde e nevoie. Veşnic îndrăgostiţi de lumea pe care au ales-o, ei sunt aici.

Îi putem vedea uşor, mereu au un zâmbet trist, şi uneori o lumină pe care ţi-o aduc fără să ştii, şi apoi pleacă. Concluzia e, că toţi vrem fericirea şi avem nevoie de lumină şi de iubire, şi aşa se nasc relaţiile dintre noi. Asemănători mereu, şi apropiaţi sufleteşte uneori până la identificare, alteori ne distanţăm, uităm, plecăm, şi ne îndepărtăm. Există mereu noi iubiri, există însă şi tristeţi ce nu se şterg nicicând.

Dar toţi merităm fericirea, aşa că vom păstra amintirea iubirii şi o vom regăsi, ne vom regăsi. E ceva ce ştiu.

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de filosofie, la Universitatea București și a fost profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…