Eram prin anii liceului, când am dat din întâmplare, peste o carte de filosofie a profesorului Nae Ionescu, pe un raft dintr-o bibliotecă, acolo unde mergeam să caut câte ceva bun de citit pe atunci.  Era o carte de filosofie care cuprindea şi unele cursuri ale domnului profesor, preluate si redactate de studenţi ai acestuia, cât şi gânduri şi cugetări proprii. Stilul mi se părea unul de confesiune, de mărturisire, stil al oricărui filosof care le povestește oamenilor despre existenţă. Gândurile profesorului aveau viaţă, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult şi m-a atras.

Cartea întreagă era un tot unitar al unor gânduri despre existenţă.

M-am oprit acum asupra unei afirmaţii, adică mărturisire a lui Nae Ionescu, anume că se gândise la un moment dat să scrie o teză de doctorat, vorbea despre el sau unul dintre studenţii săi şi el filosof în devenire, posibil Cioran… A spus despre această tentaţie de a scrie o teză de doctorat despre lacrimi şi a lăsat să se înţeleagă motivaţia de a o face, cât şi noutatea şi îndrăzneala.

 Este  un subiect de gândire interesant cum ar fi să faci o astfel de teză și acest subiect m-am gândit să îl abordez acum, având ca punct de plecare ceea ce am spus mai sus. Subiectul a ceea ce voi scrie e „despre lacrimi”.

Pe de o parte există modul obişnuit de a trăi, adică în cotidianitate, cum a numit Heidegger acest aspect al fiinţării umane, iar pe de altă parte este existenţa în autenticitate. Nu îmi propun aici să detaliez aceasta temă a filosofului existenţialist, voi începe să vorbesc despre două moduri de existenţă, adică despre gândirea comună şi cea de tip filosofic-existenţialist. Mai degrabă, mă gândesc la viaţa privită sub aspect material şi viaţa privită sub aspect spiritual. Care din cele două moduri sau aspecte e cel propriu, uman? În gândirea comună, viaţa e ceva dat firii umane. Şi atât. Ea e aşa. Aşa, cum? Ea are sens, fiindcă e doar,  de la sine înţeles. Până aici, foarte simplu. Dar atât pentru unii, cât şi pentru alţii, cu toţii sunt de acord ca viaţa merită trăită. Toţi cei care au judecată, vreau să spun. Pentru unii ea merită trăită şi dacă nu are sens. Au spus-o existenţialiştii. Şi au arătat de ce. Prima mea întrebare este: cum caracterizăm bucuria? Fiindcă am luat două aspecte ale fiinţării umane, cotidianitatea şi autenticitatea, voi spune că bucuria la modul cotidian este o emoţie sau dispoziţie care se încadrează ca element comportamental studiat de ştiinţa psihologiei sau altele asemănătoare.

E frumos să fii bucuros. Afirmaţia e denotativ pozitivă. Tot la fel cum e negativ să fii trist.

Dar câţi dintre oamenii care se bucură de viaţă iubesc cu adevărat viaţa? Câţi, pe de altă parte, din cei care plâng, urăsc viaţa? Vreau să spun, relativ la acele momente.  De ce plâng oamenii?

Întâi de toate, niciodată cineva nu o să plângă pentru lucrurile exterioare, în sensul pe care îl dau eu aici lui „a plânge”. A plânge e un aspect ce aparţine naturii fiinţei umane, ca unul din modurile ei fundamentale. Când plângi, eşti doar tu singur. Deci, tu cu fiinţa ta. Plângi în contrarietate cu orice din jur.  Evident că poţi să plângi şi de furie, de supărare, sau altele, stări care sunt perfect descriptibile de către orice ştiinţă despre comportamentul uman. Dar în cazul în care, fără mânie, fără supărare sau altele, sau poate la alt nivel decât ele, poate mai adânc şi poate aparent mult mai jos pe o scară, tot făcută de oamenii de ştiinţă, plângi? În cazul acesta, s-a petrecut ceva care, după părerea mea, a fost aşa de puternic încât a schimbat o secvență în structura timpului. Ceea ce e totuna cu a spune că a schimbat ceva în mod absolut în fiinţa ta.

Deodată, pare că plângi tu şi plânge cu tine lucrul, locul de lângă tine, natura. Plânge fiinţa.

Când plângi nu eşti în timp, ci ai ieşit. Şi da, te vei întoarce treptat la firesc, dar pentru acele momente, ai fost altundeva.

Prin comparaţie, ca să pot concluziona ceea ce mi-am propus aici, am să vorbesc și despre fericire. Nu bucuria, ci acea fericire numita adevărată… Cel fericit în acest fel, e şi el în afara timpului. Acesta e momentul, sau clipa. E fără durată şi în afara ei. Dar mai apoi, cel fericit iese din ea, când începe să-şi pună întrebări. Până când (va dura)? El se teme, apoi, dar nu fiindcă se va întoarce încet, încet, la obişnuit, ci pentru că a păşit „dincolo”, termen al cărui înţeles cred că a fost explicitat sau va reieşi. Se teme nu că va reveni, ci că va trece prin timp, deşi prima dată a ieşit din timp fără altă trecere… Cum se va întâmpla, deci? Poate apărea întrebarea asemănător şi atunci când fiinţa umană se află sub aspectul „fiinţei-întru-moarte”?

Camus spunea că din fericire se naşte sentimentul absurdului, şi a vrut să puncteze că este valabil şi invers.  Asemenea este şi când contempli un şir de momente pe care le-ai avut îndelungul unei vieţi şi până acum. Acest „acum” este şi el afară din cotidianitate. Şi din timp.

În concluzie, lacrimile nu se „văd”, nu eşti decât mai adânc în tine, şi nu e neapărat să fii singur. Poate lua parte la trăirea ta şi cel care e acolo cu tine. A fi cu tine însuţi nu e o stare de singurătate sau de tristeţe și nu am vorbit nicio clipă despre ceva trist.

AURA CIOBOTARU este absolventă de filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…