Dacă acum două sute de ani, oamenii ar fi văzut un film despre lucruri care se întâmplă azi, ar fi crezut că filmul pe care îl văd este ştiinţifico-fantastic. Astăzi, din ce în ce mai mult, comunicarea se petrece la nivel virtual, tot aşa cum Foucault, un filosof structuralist, spunea că odată cu schimbarea unei epoci, se schimbă şi felul nostru de a gândi, de a simţi şi a trăi întâmplările. Dar în ce măsură, între oameni au rămas aceleaşi tipuri de legături, când tiparele noastre de gândire s-au schimbat, în diverse epoci?
Lucrul despre care mi-am propus să vorbesc este nivelul de delimitare a unor tipuri de comunicare, în prezent. Există oameni care se „întâlnesc” în mediul virtual, fără să se fi cunoscut vreodată, fiecare trăindu-şi viaţa lui. Este aceasta o greşeală? Pe undeva, se poate considera că oamenii „se ascund” unii de alţii, în acest fel? Ceea ce îmi propuneam nu este să fac o analiză comparativă între cele doua moduri de a comunica, pe care le-am considerat aici, ci doar să fac cunoscut faptul că oamenii ar trebui să le distingă mai bine, încât să nu le suprapună între ele şi nici să aibă o viată care ar putea fi numită „dublă”.
Cred că nu este ceva de criticat despre sensul comunicării virtuale. Să folosim tehnologia în acest scop, când e nevoie, dar în acelaşi timp să ştim cât este de valoroasă „prezenţa”. Obişnuinţele pe care ni le-am creat în legătură cu mereu noile tehnologii, nu ar trebui să ne izoleze unii de alţii, nici să ne facă să trăim iluzii şi să uităm ceea ce am numit „sensul adevărat al comunicării”. Dar multe din faptele petrecute în lumea virtuală, adesea creează iluzia comunicării. Uneori ne putem gândi că, în acest fel, folosim mai puţin timp, şi de aici ar rezulta că vom „câştiga” timp.
Dar în ce fel timpul este „al nostru”? Îl putem „vinde” sau „cumpăra”? Tema îmi aminteşte de un film văzut nu de foarte mult timp, „In time”… Revenind la idea de mai sus, nu cumva însuşi timpul se comprimă, cu aceeaşi viteză cu care noi ne grăbim să îl cuprindem? E acesta un paradox? Pentru mine, timpul este ceva care ne-a fost dat şi pe care noi alegem cum să îl folosim. Întorcându-ne la tema principală, există şi cazuri în care este de ajutor comunicarea virtuală. De exemplu, când ar rămâne singura posibilitate de a comunica la un moment dat.
Ceea ce mi-am dorit, a fost să exemplific cât mai multe situaţii ipotetice legate de tema comunicării la diferite niveluri şi în diverse cazuri, în relaţiile dintre oameni, iar în acelaşi timp am vrut să pun accentul pe distincţia dintre tipurile de comunicare si rolurile sau sensurile lor. Poate cândva, comunicarea va rămâne doar la nivel virtual, iar ce e azi va fi doar o amintire… Dar am fi oare pregătiţi să trecem această treaptă? Am putea să ne adaptăm acelui mediul nou în care ar trebui să trăim? Fiindcă pentru mine răspunsul este că nu, acest lucru mă face să realizez ceva despre sensul comunicării, ceva ce noi ştim dar poate că unii am uitat. Acest lucru mă trimite către ceva care ţine de natura fiinţei umane. Am să vă las să vă răspundeţi singuri care e… acel lucru.
AURA CIOBOTARU este absolventă de filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…