După cum știu câțiva din apropiații mei, de vreo 8 luni sunt angajat la o corporație și tot ce pot spune este că un lucru aproape imperceptibil este modul în care locul de muncă de tipul 9:00-17:00 devine mai mult de-atât. Se transformă într-un stil de viață.

În primii doi ani de facultate, munca este o parte a vieții clar distanțată de restul. O privești precum privești cursurile, ceva ce trebuie să faci din când în când. În nici un caz nu este ceva ce te definește. De exemplu, în anul 2 mă duceam la cursuri, eram membrul unei societăți de teatru, mă ocupam cu publicitatea unei societăți de business, eram unul din reprezentanții studenților de la cursul meu și nu în ultimul rând, lucram la un hotel.

Dacă dăm pe repede-înainte, câteva luni mai târziu, după ce mi-am intrat bine în rol la companie, ce fac se rezumă la servici, faptul că încă sunt membru la societatea de teatru…si cam atât. Nu cred că sunt prima persoană care observă acest lucru, dar trebuie să spun că nu pot vedea cum pot oamenii zilelor noastre să stea atâtea ore la servici și singura perioadă de fericire să fie weekend-urile și 3 săptămâni de vacanță pe an.

Acum, nu vreau să se înțeleagă că mă plâng. Doamne ferește, locul ăsta de muncă este de departe cel mai bun pe care l-am avut până acum. Ceea ce vreau să spun este altceva, dacă și aici, unde este considerat bine, e așa, cât de departe pe scara carierei trebuie să urci ca să ajungi în poziția în care poți spune că ai și o viață socială care nu se rezumă la o ieșire în oraș vineri seara, culmea, tot cu băieții cu care ți-ai petrecut 40 de ore în aceeași săptămâna? Ei bine, răspunsul este deloc. Nu mă refer că am vreo soluție alternativă, vreau mai mult să spun că oricât ai urca, atât timp cât ești pe această “scara” a carierei, nu vei ajunge nicăieri. Scara e infinită, sau de multe ori, are ceea ce se numește “tavan de sticla”, punctul de care tu nu poți trece deși alții pot și chiar și trec.

Soluția pe care o găsesc majoritatea colegilor mei de servici este una aproape universală, transformă locul de muncă în viața lor de zi cu zi. Practic trăiesc să vina la muncă în loc să vină la muncă pentru a trăi. De aia se cunosc multe cazuri în care oameni ieșiți la pensie vor să se întoarcă înapoi la servici deoarece nu au ce face cu tot timpul rămas liber.

Înțeleg motivele economice pentru care oamenii lucrează în acest mod și principiile care stau la baza sa. Este un mod eficient de a conduce o afacere și unul relativ convenabil pentru angajați. Problema este că în acest fel, se pierde orice urmă de dezvoltare personală. Oamenii ajung să fie cunoscuți ca “Tipul care e fan Manchester United” sau “Tipa care încă ascultă Backstreet Boys” și pare că se complac în acest foarte scurt rezumat al personalității lor într-atât încât ajung ei însăși să se identifice cu acea unică pasiune care îi face diferiți de colegul de birou de la stânga.

Am auzit că în Suedia, programul standard de lucru s-a redus de la 8 ore pe zi la 6. Oare asta e soluția?  Best regards…

BOGDAN  MIHAIL  VLĂDUCĂ  este student de WORCESTER  și, desigur, absolvent de „Carabellă”  târgovișteană…