de Ionuţ CRISTACHE

Episodul cincisprezece

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

32. Fiecare dintre noi este celălalt şi nimeni nu este el însuşi, cred acum, amintindu-mi de jumătatea lui august, luna în care am fost dincolo de bine, de zi şi de noapte, de bucurie şi lumină. Am hotărât, împreună cu Maria, după cele câteva zile petrecute la mine acasă, cu mama şi cu familia fratelui meu, să mergem la casa de vacanţă a părinţilor ei, acolo unde mai fusesem de multe ori. Părinţii ei plecau, pentru două săptămâni, undeva prin Europa. Şi au fost cele zece zile fără de care viaţa mea n-ar fi însemnat nimic, timpul fără de care acum m-aş prăbuşi într-o singură clipă. În liniştea pădurii tinere, coborâtă peste casa în care am fost, împreună cu Maria, iubirea noastră s-a împlinit în noaptea de august, strălucind ca şi trupurile noastre înlănţuite în dragostea fără de margini cunoscută de cineva, vreodată.
Aş vrea să scriu aici, în caietul care se apropie de ultimele pagini pe care le mai pot gândi cu luciditatea hotarului rece din faţa mea, despre nopţile fără seamăn în care ne-am iubit, despre prima noastră dimineaţă. Nu pot însă… E tot ceea ce mi-a mai rămas doar mie. Nimeni şi nimic nu mă poate face să spun altcuiva cum se măsoară fericirea. Într-o noapte de august, în nesfârşitul iubirii noastre împlinite, ne-am spus că viaţa noastră va fi una singură şi în dimineaţa coborâtă ca o împărăţie de flori peste noi am hotărât să ne căsătorim în vara următoare, după ce doctoratul meu se va încheia. N-am uitat niciunul dinte cuvintele noastre de atunci, simt fiecare mângâiere şi fiecare sărut, totul între noi a fost ca un răsărit şi ca o linişte stinsă, încet, în dragostea noastră. Totul e numai al meu şi acum… Închid ochii şi buzele ei le simt arzând de iubirea care ne uneşte. Suflet al meu, pârjolit de durere, strigă numele ei, cheamă îmbrăţişarea ei, caută ochii ei de femeie tânără în noaptea de august a iubirii adevărate…
Sunt mai multe zile de când mintea mea rătăceşte, astăzi însă mă simt mai bine şi încep să cred că vorbesc din umbra chiliei mele, aş vrea să iubesc măruntele lucruri din preajmă, chiar dacă visul meu se opreşte între copacii somnoroşi, ca o tăcută resemnare. Toată noaptea am visat zilele de început de septembrie, în care am fost, împreună cu Maria, la mine acasă, în toamna care ştiu că va rămâne ultima. Împreună cu mama ne-am dus într-o zi la bunicii mei, într-un sat aşezat şi mai aproape de munţii falnici, care mi-au însemnat, cu dărnicie, copilăria. Bunicul, tatăl mamei mele, era un bătrân care trecuse de 80 de ani, dar arăta încă în putere şi avea pe chip lumina şi hotărârea omului învăţat cu aerul tare, al munţilor noştri de acasă. „N-aş mai pleca de aici, mi-a spus Maria, după ce am urcat amândoi în pădurea din spatele grădinii bunicilor.” I-am povestit despre zilele copilăriei mele, multe dintre ele trăite de mine în casa de acolo. „Să-ţi arăt, i-am spus eu, cărţile vechi din casă…” Eram amândoi atinşi de toamnă, în curtea bunicilor, respiram iubirea împlinită şi, totuşi, acum nici urmele mele nu se mai ştiu, cineva opreşte pe zidul înserării viaţa de ieri, iar tavanul nopţii cade încins de focul care se stinge.
Acasă, fratele meu primise o veste tristă, murise o rudă apropiată a soţiei lui. Au plecat cu toţii, pentru trei zile, undeva la câteva sute de kilometri. Eu şi Maria am rămas ca doi ţărani tineri, în casa cu miros de gutui şi simt atâta linişte în sufletul meu obosit, acum când îmi amintesc cum încercam amândoi să rânduim lucrurile, în lipsa mamei mele, ca femeia şi omul ei, cum se spunea în satul meu.
„Doamne, am întrebat-o eu privind-o cum aşeza masa în curtea casei, poţi să-ţi închipui ce frumoasă eşti?” A zâmbit, eram împreună şi ştiam că dragostea nu se poate măsura. Ne-am iubit în camera mea, în patul meu de flăcău, respiraţia ei împrumutase răcoarea munţilor din apropiere, trupurile noastre ardeau într-o blândă împreunare. Eram țăranul tânăr, care-şi iubeşte nevasta, după o zi de muncă, era o duminică magică, în care sosise timpul să mângâi trupul cald al femeii de lângă tine. Îmbrăţişarea noastră ne lăsase aproape fără cuvinte, ne-am iubit cu disperarea adunată în lunile de aşteptare, eram singurii oameni din lume care trăiau, în miez de noapte, atingerea miraculoasă a iubirii nesfârşite. Intrase lumina dimineţii pe fereastra camerei mele, Maria dormea încă, aşezată pe pieptul meu şi-i mângâiam încet sânii frumoşi, peste care se aşezase o rază de soare.
Am visat toată noaptea îmbrăţişările noastre… Ştiu că se apropie ziua în care plânsul meu se va sfârşi, dar buzele ei sunt şi acum steaua înaltă, căzută din cer şi nimeni pe ţărmul acesta nu mă mai aşteaptă. Pe ţărmul despre care vorbesc umblă fără odihnă o lacrimă.

33. La sfârşitul lui septembrie trebuia să plec iarăşi la Paris. „N-aş mai pleca, îi spuneam Mariei, nu pot să stau departe de tine atâta timp…” Ea mi-a răspuns că o să-i fie la fel de greu, dar ştiam amândoi că lucrurile trebuie duse până la capăt.
Când am plecat am avut un sentiment ciudat, stam în camera ei – în seara dinaintea drumului spre Paris – şi mi s-a părut un timp, pe care n-aş putea să-l măsor, că ceva se aşezase rece între noi, aveam senzaţia că pluteşte ceva în cameră, un miros de plante necunoscute se simţea dinspre fereastra deschisă. Toate lucrurile se învârteau în jurul meu… M-a urmărit mult timp, după aceea, un început de spaimă, pe care am simţit-o ameninţătoare. E un aer pe care-l respir şi acum, când încerc să-mi amintesc ziua de atunci, aici în spitalul pe care nu l-am mai părăsit de atâtea luni. Până la noapte, pleoapele mele vor cădea peste ochii lipsiţi de lumină, nu va mai rămâne decât gândul acesta care mă tulbură şi umbra copacului sub care a ieşit ultima rădăcină, firavă. Iubirea mea e singură, lumina arde pe dealurile înroşite de amurg şi trag uşa de la intrare, încet, în foşnetul clipei de sfârşit. Vine noaptea rece, peste care cade bruma, iar în oasele mele şuieră pustiul şi un gol adânc mă acoperă. Timpul îşi ridică spre mine mâinile subţiri, mă apucă încet de umeri şi se face frig, printre bulgării umezi ai dimineţii. Pretutindeni amurgul întinde neputinţa, din care picură vântul în urechile mele, cu o adiere necunoscută. I-aş spune moarte, deşi cununa cernită e purtată de alţii, ca o dorinţă. Şi mai simt liniştea curgând spre casa mea, ultimă, iar serile toamnei ruginesc în crucea nopţii, pe care-o aştept. Se poate ca moartea să fie doar o reîncarnare a memoriei, dar eu aud din întuneric vocea care strigă din larg, ca într-o prăpastie. Mult mai uşor coborâm, Doamne, în nemişcare, voi toţi veţi culege mugurii morţii de pe trupul meu.
„Radule, mi-a spus bătrânul ambasador, viaţa e mai tristă aici fără voi.” Iulia Nicolau plecase în Canada, Anton Roman rămăsese în ţară. Era octombrie la Paris, ne mişcam agale prin Cartierul Latin şi zâmbeam amândoi în faţa clădirii unui restaurant, pe strada Monsieur le Prince, care arăta ca o cutie, cu două etaje. „Cred, a mai spus ambasadorul, că n-am să mai stau prea mult pe-aici. Am supărat oameni importanţi din ţară.” I-am spus că nu înţeleg. „Au fost, mi-a explicat el, săptămânile trecute nişte tembeli, fiindcă nu pot să le spun altfel, de senatori şi tu ştii că nu suport prostia… E adevărat, i-am evitat şi s-au plâns la ei, acasă, sunt indignaţi chiar.” Nu mă mira ceea ce îmi spunea bătrânul filosof, văzusem şi eu mulţi politicieni, apăruţi în anii din urmă, pentru care aroganţa şi aerul de diplomaţi falsificaţi de istorie erau afişate cu perseverenţă. „Domnule ambasador, i-am spus, e un timp ciudat acasă, eu sunt convins că n-a sosit deloc timpul de a construi ceva adevărat…” Mi-a cerut să nu mai vorbim despre asta.
„Ştiţi, i-am spus, în cele două luni cât am fost acasă am recitit paginile în care mi-am notat multe dintre dialogurile cu dumneavoastră, ar putea ieşi o carte de convorbiri, dacă aţi fi de acord…” A fost încântat, mi-a şi spus că are încredere în mine, erau singurele clipe de linişte în Parisul pe care nu-l mai simţeam, deloc, aproape. Îmi era dor de Maria, simţeam deseori că ar trebui să mă urc în avion şi să fiu lângă ea. Tot mai des, apăsarea aceea nefirească cu care plecasem, o simţeam ca pe o primejdie. Altfel, viaţa mea se aşezase în jurul ocupaţiilor cu care mă obişnuisem. Citeam, redactam deja capitole din teza de doctorat, aveam aceleaşi discuţii cu profesorul meu. „Radule, mi-a zis el într-o zi, parcă nu mai eşti la fel de entuziast, ai obosit puţin… Totuşi ideile tale sunt la fel de interesante.” Aş fi vrut să-i spun că ceva neştiut îmi intrase în suflet, aveam insomnii tot mai dese. Era dragostea, speram eu, consolator.
Continuam şi seminariile, la o singură grupă din anul al doilea, se întorsese între timp şi asistentul profesorului. De Julien Rousard, colegul meu într-un fel, mă legasem repede, poate şi pentru că resimţeam singurătatea într-un Paris diferit de cel lăsat de mine, în vară, la plecarea în vacanţă. Documentarul pe care-l alcătuiam pentru minister devenise, pentru mine, tot mai apăsător, mi se părea o muncă inutilă, văzusem şi acasă că, de fapt, nu prea-l citea nimeni. Îmi rămăsese în minte o replică, dintr-un spectacol văzut cu Julien într-un teatru de cartier; un acuzator al lui Galilei, înfăşurat într-o mantie roşie, aşternută peste scenă, rostea, cu voce puternică: „Dacă acesta are dreptate înseamnă că noi nu mai suntem centrul lumii, ci, asemenea furnicilor făcute ghem, fiinţe insignifiante pe o planetă ca oricare alta.” Tot aşa simţeam şi eu, tot mai des, dar mă amăgeam cu ideea că a zări o dificultate şi a te mira înseamnă a-ţi recunoaşte propria ignoranţă.
„Să urâm, Radule, zicea bătrânul ambasador, ceea ce este binecunoscut. O viaţă fără examenul conştiinţei nu merită osteneala să fie trăită.” Îl înţelegeam, se pregătea de plecare, scurta lui carieră diplomatică nu se potrivise cu democraţia originală din ţara noastră comună. De unde venea, mă întrebam adesea, spaima mea pe care o simţeam cum creşte? Fiecare zi părea să-mi spună că lumea rece din jurul meu îmi vorbeşte tot mai puţin, iar eu mă simţeam tot mai pierdut în ea. Era o spaimă în faţa tăcerii din mine mai degrabă, decât asupra tăcerii din jur. Îmi amintesc aici ultimul meu dialog cu domnul ambasador. „Eu, zicea bătrânul filosof, nu cred deloc că Dumnezeu ne permite răul pentru ca multe lucruri bune să nu fie împiedicate.” I-am răspuns: „Pentru că spiritul dumneavoastră e tânăr…” Mi-a zâmbit, trăgând cu sete din pipa lui boierească. „Se spune, a zis, că spiritul bătrân are vârsta prejudecăţilor sale. Ştii, probabil, vorba aleasă a unui filosof, nu e împotriva raţiunii să preferi distrugerea lumii unei zgârieturi la propriul deget.” L-am întrebat dacă nu e, aici, opoziţia tradiţională dintre pasiune şi raţiune, care înseamnă totuşi o mare prejudecată. „Da, a confirmat domnul ambasador, adică motivele acţiunilor noastre, scopurile pe care le urmărim n-au nimic de-a face cu sfera raţiunii.” Știam şi eu, citisem despre paradoxul din noi: văd binele, îl încuviinţez şi fac rău…
„Radule, mi-a mai spus, lupta aceasta dintre raţiunea care ne dictează binele şi pasiunea care ne îndeamnă să facem rău nu e o ipoteză…” Erau momente de învecinare curată pentru mine. Înţelegeam ceea ce vrea să-mi spună, voinţa noastră de a şti izvorăşte din pasiune, din interesul efectiv pe care-l putem avea. Raţiunea e mereu secundară, pentru că obiectele care ne afectează sunt, mai întâi, dorite şi apoi cunoscute. „Raţiunea, a încheiat ambasadorul, e sclava pasiunilor, ea nu poate pretinde alt rol decât acela de a le servi şi de a le asculta.”
Aş fi vrut să-l contrazic, sufletul meu apăsat de dorul Mariei se revolta în van. De unde iluzia că raţiunea poate combate şi poate învinge pasiunea? „Eroarea, am reuşit eu totuşi să spun, nu stă în pasiune, ci în judecata care o însoţeşte.” Citeam, noaptea târziu, cuvintele câştigate din dialogurile cu bătrânul meu sfătuitor, sufeream, în mansarda pe care începusem să o urăsc, de dorul Mariei şi-n fiecare zi neliniştea cu care plecasem, la început de toamnă, creştea tot mai mult.
Au trecut sărbătorile, deşi aş fi putut pleca pentru două săptămâni acasă, i-am scris Mariei că aş vrea să termin referatul pentru teza de doctorat, să-l susţin la jumătatea lui ianuarie şi, apoi, să încep redactarea finală a lucrării. „Radule, mi-a spus ea la telefon, e mai bine aşa, mi-e greu fără tine, dar ştiu că poţi termina mai repede şi sunt fericită… Putem să fim împreună, la vară.” Știam că are dreptate, dar îmi era greu fără ea, o visam în fiecare noapte, mă trezeam în fiecare dimineaţă şi mi se părea că e lângă mine. O căutam alături şi, uneori, îmi venea să plâng de disperarea pe care o regăseam, tot mai adâncă, în dimineţile mele.
Julien locuia lângă Gare de l’Est, într-un cartier cu case vechi, acoperite de iederă şi care semănau cu străzile oraşului adolescenţei mele. Mă invita des, mai ales sâmbăta, la masă, părinţii lui erau mândri de băiatul lor, ajuns profesor la Sorbona şi aveam lungi discuţii, erau curioşi să le povestesc despre mine, despre locurile din care veneam. „Tata, îmi spunea Julien, e de 40 de ani la Paris, dar continuă să aibă nostalgia satului din care a plecat, dintr-o zonă plină de viţă de vie, de plantaţii cu meri şi pruni…” Era, într-adevăr, un francez autentic, critica des tineretul de azi. Parcă-l vedeam pe bunicul meu povestind despre obiceiurile noi, care-l scandalizau, deşi nu foarte tare… „De ce eşti tu aşa de trist?” m-a întrebat tatăl lui Julien, într-o zi în care intrasem în familia lui, primit cu căldura pe care n-o găsisem foarte des în lumea pariziană. Am legat câteva cuvinte, dar fără convingere…
Săptămânile au trecut încet, eram prins între obligaţiile mele, dar nu-mi găseam locul, cu greu terminam lecturile săptămânale, mă simţeam mai departe încurcat într-o nelinişte, aparent fără o cauză anume. Aproape n-am simţit când s-a făcut primăvară, iarna a fost blândă şi zăpada a căzut rar şi fără putere. La începutul lui aprilie a venit, din America, prietenul meu Mircea. L-am aşteptat la aeroport, urma să stea două săptămâni cu mine. „Mansarda e un semn de viaţă pentru noi, Radule, mi-a spus el, încântat de locul în care trăiam, la Paris.” I-am spus că şi eu aveam acelaşi gând. „Parcă ne-am întoarce la studenţia noastră şi la anii petrecuţi împreună,” am continuat eu.
Ne-am plimbat multe ore prin locurile deja cunoscute mie, am vorbit cu Mircea până târziu, în fiecare noapte, au fost două săptămâni în care mi-am regăsit liniştea şi echilibrul de altădată. Dar a venit 13 aprilie… Cuvintele mele se vor opri aici, dincolo de ele deja s-a făcut întuneric. Spiritul, mistuindu-şi învelişul existenţei sale, nu numai că migrează în alt înveliş, dar se iveşte înălţat, transfigurat, mai pur şi mai tânăr. Dar, nu e adevărat, nimic nu e adevărat, minciună e viaţa care ni se dă.