Ar putea exista o clipă care să nu existe. Un străfulger al unei vitalităţi de mult uitate, care să nu fi existat nicidecum în afara propriei ei manifestări. Iată-mă pe mine, un scaun trezit din el însuşi, povestindu-se. Dar ce ar putea fi mai puţin ciudat decât propria mea reverie? De ce să fie ciudată naşterea mea în acest vast proces de creaţie, care se revarsă peste oricine şi orice. Mă declar un produs al Haosului, zeitate ce-mi oferă acest trup înlemnit şi lemnos, pe care nimeni nu îl poate nega.

În acest colţ al muzeului tronez eu. Pentru mine este camera obscură în care îmi developez fotografiile fragmentare ale propriului Eu. Ce aş putea să povestesc despre mine? Sunt numai un veşnic spectator, privit din când în când de aceste umbre trecătoare. Le privesc şi eu, dar nu îmi spun nimic. Nu vor să mă vadă pe mine, sunt interesaţi numai de povestea mea, de manifestarea mea pur simbolică şi atât, numai la asta mă reduce conştiinţa lor. Dar eu voi vorbi despre ce cred eu, despre ce vreau eu, despre ce sunt eu… Aici mă simt obligat să intervin, deoarece prea se închide în sine. Deci, ca să înţelegeţi despre ce este vorba, trebuie să vă relatez întâmplarea întâlnirii noastre.

Eram la un muzeu şi l-am simţit într-un colţ. Se gândea insistent la mine şi m-am gândit că are să-mi spună ceva ; parcă îl apăsa o mare greutate, de care nu putea să scape. M-am aşezat în faţa lui şi am aşteptat să văd ce are de gând să facă. Nu m-am grăbit, părea pierdut în gânduri şi mi-a fost teamă să-l smulg din visarea în care se afundase; am rămas calm, aşteptându-l.

…Da, exact, despre ce sunt eu. Ca să ştiţi, nu este uşor să fii un scaun sau cel puţin nu mi se pare mie a fi atât de uşor. De altfel, nu asta este important. Nu, nu, chiar deloc. Ceea ce contează se află în spatele acestei lumi care mi-a oferit statutul de scaun. Sunt „scaun” în mintea celor care mă privesc, la fel cum sunt “scaun” în propria minte… Eh, la naiba, nu! Nu asta voiam să spun. Dar dacă eu sunt eu în propria minte şi eu rămân tot eu în mintea celorlalţi, atunci toate aceste instanţe ale mele sunt acelaşi eu, nu? Hmm, m-am pierdut în silogisme. Acest flux şi reflux de idei lipsite de rafinament – Multă lume se plimbă pe aici astăzi. Ce privire ciudată are şi acela. Un ochi pare să-i iasă din pleoape, pe când celălalt se afundă cât mai mult. Mă apucă groaza. – sunt culmea înstrăinării mele. Totul s-a născut din acel punct care s-a ramificat la infinit…

Nu mai puteam să stau apropiat de el, pentru că se aglomerase muzeul. Privirea unuia dintre vizitatori mă tot fixa şi nu-mi permitea să respir cum trebuie, simţeam cum îmi îngheaţă suflul. Ochii îi jucau puţin în orbite. Te îngrozea pur şi simplu. Aceeaşi privire. Dar asta nu a durat mult, aşa că am putut să-mi reiau locul lângă el. Tot ascuns în ungherele propriei sale minţi, plimbându-se nestingherit pe cărările dedalice ale nevrozei. Să-i fac un scurt portret: picioare mici, trei la număr, deoarece pe al patrulea îl are ascuns după al treilea; nu-i prea înalt, cam de vreo cincisprezece degete plus încă trei; două picioare le foloseşte pe post de mâini, dar numai una funcţionează; urechile, ochii, nasul şi gura ar părea că i se suprapun, dacă n-ar fi deja suprapuse; părul îi este turcoaz, dar în semiobscuritatea luminoasă a muzeului culoarea părului îi este mai degrabă de un maroniu închis.

…Dar de ce s-a ramificat la infinit, nu am putut să-mi dau seama. Eu, dacă aş fi acel punct creator, aş prefera să mă ramific la infinit minus treizeci şi trei, de exemplu. Adică să existe acest „minus treizeci şi trei” ca valoare absolută în compoziţia infinitului creat din mine, a infinitului punct-scaun. Îmi amintesc de un trecut ce pare că nu a trecut, dar, totuşi, este de mult trecut. Pe vremea aia eram un tânăr scaun la curtea unui boiernaş, nu prea boier, dar care se considera aşa. Aveam mare trecere la scăunese, căci eram bun la vorbă şi poet lipsit de poezie, deci dădeam tare bine la scăunet, ce să mai zic! Scurt interludiu al memoriei, care încearcă să mă înlăture de la ceea ce îmi propusesem să povestesc. Adică…

Să mai aştept deci, văd că nu a terminat de gândit încă. Cum spuneam, ne aflam în muzeu, lângă Piaţa Victoriei, fosta Piaţă a Previctoriei, opusul sălii din dreapta, deci, mai exact, în stânga dreptei, unde îl priveam şi eram privit. Deci ne priveam. Oamenii nu prea îi acordau atenţie, era prea şters şi părea din recuzita supraveghetorilor muzeului, dar asta nu părea să-l deranjeze, deşi îl deranja. Sala mai avea şi costume populare, care atrăgeau atenţia mai mult decât am fi putut să atragem noi. Mai erau şi celelalte scaune, aşezate toate la un loc, care şuşoteau necontenit despre tot felul de lucruri. Unele despre căldura înăbuşitoare din sală, altele despre propriul lor trecut scrijelit în frunţile lor veştejite, dar întinerite. Iată, a avut o scurtă clipă de trezire, părea că ar putea să mă vadă, dacă m-ar vedea. Mă gândesc să-i atrag puţin atenţia, să-i fac din nou simţită prezenţa mea, să mă recunoască, să mă revadă, că doar el se uita după mine, căutându-mă.

– Hmm, domnule! Mă scuzaţi, ştiţi, mai devreme parcă aveam ceva să ne spunem.

…să vorbesc despre propriul adevăr în această infinitate de adevăruri. Ehh, ce mai vorbărie pe cumetrii ăştia înscăunaţi, îmi anulează avida mea concentrare asupra acestor fantasme numite gânduri. Ei ,la naiba, parcă aud cum reverberează o chemare trimisă către mine în această cameră mortuară. Nu, cred că mă înşel. Câteodată mai aud lucruri vorbindu-mi; probabil că de vină este singurătatea asta amarnică, autoimpusă, desigur.

– Da, da, cu dumneavoastră vorbesc, nu vă faceţi că nu-mi auziţi vocea.

– Cu mine ziceţi că vorbiţi?

– Desigur, desigur. Aş zice, mai degrabă, că vorbim împreună.

– Nu vă înşelaţi, văd. Aveţi dreptate. Dar… sunteţi sigur?

– Acum că întrebaţi, nu mai sunt aşa sigur. Dar, totuşi, am această convingere.

– Da, parcă acum am şi eu convingerea asta. Da, da, aşa-i, vroiam să vă povestesc despre mine. În ultimul timp m-am simţit cam singur şi mă tot gândeam de n-ar fi cineva pe aici şi pentru mine.

– Aşa este, vă înţeleg complet. Recunosc că şi eu căutam pe cineva căruia să-i ascult povestea. Pe cineva pentru mine, cum aţi spus dumneavoastră.

– Vă mulţumesc foarte mult. Mi se părea mie că vă ascultam de ceva timp cum mă ascultaţi. Mai devreme vorbeam despre propria creaţie, adică despre momentul creării şi creaţiei mele. Cum nu ştiţi, ştiind deja, la început era un punct…

– Negru?

– Negru.

– Care se ramifica?

– Care se ramifica.

– Aveţi dreptate, nu ştiam, ştiind deja.

– Punctul se ramifica la infinit, după cum spuneam, dar mie nu îmi plăcea că se ramifica la infinit.

– Aveţi dreptate. Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi ramificat la infinit minus treizeci şi trei.

– Exact. Dumneavoastră mă înţelegeţi foarte bine, exact aşa cum mă aşteptam să o faceţi. Dar altfel nici nu se putea.

– Desigur, numai în acest fel şi nu în altul.

Încăperea se întunecă brusc, zgomotul paşilor se pierduse de mult. O lacrimă înlemni pe chipul lemnos. Se cutremura totul… Şi atunci lumină apăru de nicăieri şi niciunde. O lumină întunecată, dar luminoasă, străvezie, dar tuciurie. Am simţit cum ceva se mişcă înăuntrul meu: un gând, o idee, o picătură de haos se înscăună în mine, SCAUNUL…

Iar s-a pierdut în sine,dar nu este nimic, îl regăsesc în mine şi îl repun în sine.

-Mă scuzaţi, mă scuzaţi. Vă rog să m-auziţi, auzindu-vă!

–

Călin POPA este student la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi absolvent de Carabella…