Apoi au venit iar zilele gri, reci și scurte, trezite cu greu la viață de nopți înghețate sub un cer arămiu. Blocurile fantomă dansau cu umbre amorțite de teamă și așteptare, copaci dezgoliți le însoțeau în tăceri profunde, braț la braț, spre lumina timidă a dimineților. Tramvaie goale mergeau pe șine, greoaie de atâta întuneric. Oameni încruntați se grăbeau spre casele lor, nemaivăzând nimic în jur. Iar apusul, apusul se ascundea uneori sub ceruri joase și clădiri înalte, biciuit de aerul înghețat.

Totul se mișca încet, chinuit, până când o lumină a început să se aprindă undeva, în necunoscut. Lumina sărbătorilor, euforia crescândă, agitația, speranța, bucuria, generozitatea; Crăciun, dărnicie, iubire, abundență, risipă, nostalgie, îngăduință, bunătate. Și apoi, ultima zi și ultima noapte din an, însoțite de aceeași speranță, de aceeași lumină. O clipă, atât, în care totul e magic – ce rămâne în urmă și ce urmează să vină. Și totul se schimbă, deși pare a fi la fel. Totul e în noi și lângă noi, iarna e gri sau aurie, e tristă sau zâmbește, e frig sau doar răcoare, e cald sau e doar o părere.

Zilele sunt gri, nopțile geroase, un început respiră liniștit peste iarna noastră și totul e în noi și lângă noi.

CĂTĂLINA CRISTACHE este absolventă de limbi moderne, la Universitatea București, a terminat un master la SNSPA și, mai ales, CARABELLA târgovișteană…