Sunt încă în viață și, arar, încă mai scriu poezii. Întotdeauna am preferat să scriu pe scurt adevărul despre mine… Fiindcă oamenii mă evită și m-au lăsat complet singură de mulți ani… Am 46 de ani și aproape 33 de ani de suferință (calvar, nu martiriu și nici sacrificiu desigur). Absolut sigur nu am greșit nimic și nu am păcătuit nimic. Am fost doar foarte săracă de mică și de aceea toți m-au lovit și respins… Am fost peste tot ani și ani, cerând drepturi, mi s-a răspuns că nu am dreptul să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric, dar nici să am pensie, nici copil (singurul meu vis o viață), etc… Acum vă împărtășesc bucuria mea că în sfârșit îmi vor da poate o pensie de vreo 500 de lei și ceva poate… puțin dar tot e ceva… Prin urmare, vă doresc o lectură plăcută, eu mereu am fost o persoană cu mare drag de oameni, nu am făcut nici cel mai mic rău, dar acum nu mai sunt deloc naivă să mai cred că pot crea ceva frumos, să îi luminez pe alții cu versurile… Sau cine știe! Continuă să citești
Arhive categorii: Cristina Monica MOLDOVEANU
Cristina Monica MOLDOVEANU – Proză scurtă; trei secunde…
Trei secunde
1.X și Y
De ce l-or fi poreclit Lenin nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate la vremea mesei, când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele. Continuă să citești
Cristina Monica MOLDOVEANU – Șase pași…
1.UMBRA ÎNCÂNTĂTOARE A FEMEII
În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche. Continuă să citești
Cristina Monica MOLDOVEANU – Omul cu buzele lipite
Sunt încă în viață și, arar, încă mai scriu poezii. Întotdeauna am preferat să scriu pe scurt adevărul despre mine… Fiindcă oamenii mă evită și m-au lăsat complet singură de mulți ani… Am 46 de ani și aproape 33 de ani de suferință (calvar, nu martiriu și nici sacrificiu desigur). Absolut sigur nu am greșit nimic și nu am păcătuit nimic. Am fost doar foarte săracă de mică și de aceea toți m-au lovit și respins… Am fost peste tot ani și ani, cerând drepturi, mi s-a răspuns că nu am dreptul să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric, dar nici să am pensie, nici copil (singurul meu vis o viață), etc… Acum vă împărtășesc bucuria mea că în sfârșit îmi vor da poate o pensie de vreo 500 de lei și ceva poate… puțin dar tot e ceva… Prin urmare, vă doresc o lectură plăcută, eu mereu am fost o persoană cu mare drag de oameni, nu am făcut nici cel mai mic rău, dar acum nu mai sunt deloc naivă să mai cred că pot crea ceva frumos, să îi luminez pe alții cu versurile… Sau cine știe! Continuă să citești
Cristina Monica MOLDOVEANU – Proză scurtă
Rozariu
Era mult timp de când doamna Burichi Germinia nu își mai privise ceasul ei de buzunar din aur pe care îl ținea în dulapul din dormitor. Inconvenientele unei vieți fără venit lunar personal, în afară de o chirie colectată împreună cu sora ei pentru un apartament la care era coproprietară, o obligaseră să își vândă sau să își amaneteze pe termen lung celelalte bijuterii din caseta ei sidefie cu incrustații ca florile de cireș. Continuă să citești
Cristina Monica MOLDOVEANU – Omul cu buzele lipite
Sunt încă în viață și, arar, încă mai scriu poezii. Întotdeauna am preferat să scriu pe scurt adevărul despre mine… Fiindcă oamenii mă evită și m-au lăsat complet singură de mulți ani… Am 46 de ani și aproape 33 de ani de suferință (calvar, nu martiriu și nici sacrificiu desigur). Absolut sigur nu am greșit nimic și nu am păcătuit nimic. Am fost doar foarte săracă de mică și de aceea toți m-au lovit și respins… Am fost peste tot ani și ani, cerând drepturi, mi s-a răspuns că nu am dreptul să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric, dar nici să am pensie, nici copil (singurul meu vis o viață) etc… Acum vă împărtășesc bucuria mea că în sfârșit îmi vor da poate o pensie de vreo 500 de lei și ceva poate… puțin, dar tot e ceva… Prin urmare, vă doresc o lectură plăcută, eu mereu am fost o persoană cu mare drag de oameni, nu am făcut nici cel mai mic rău, dar acum nu mai sunt deloc naivă să mai cred că pot crea ceva frumos, să îi luminez pe alții cu versurile… Sau cine știe! Continuă să citești