DESPRE CǍRŢI, ACTUALITATE ŞI INSULE PUSTII

Pornind de la acea leapşă cu cărţi care s-a desfășurat pe facebook, m-am tot gândit ce aş lua eu cu mine pe o insulă pustie; nu e prima dată când fac asta, mi se pare provocator să reflectez la ce lucruri sunt atât de importante în existenţa mea încât să nu pot trăi fără ele, chit că nu prea cred să mai fie multe insule pustii în lume, pentru că la câţi suntem pe pământ ne extindem pe unde putem; nu mai spun că nu mă dau în vânt după întoarcerea la natură şi că nici n-am bani pentru o croazieră în jurul lumii în timpul căreia să naufragiez pe vreun ţărm de ocean. Oricum, e interesant că întrebarea stereotipă se referă la ce ai lua pe-o insulă pustie, nu la pe cine, dovadă că obiectele contează mai mult decât oamenii, că – la o adică – fără tacâmuri nu poţi trăi, dar fără maică-ta te obişnuieşti tu în timp, trebuie doar să ai grijă la priorităţi. Dar asta e o altă discuţie… Continuă să citești →

Din anul care este pe cale să se spargă în cioburi mai mari sau mai mici, mai tăioase sau mai rotunjite, mai colorate sau negre-fumurii am păstrat câteva bucăţele drept hrană pentru zile rele, eventual din alea cu dietă strictă; unele sunt dulci-acrişoare, altele sunt dulci-amărui, poate că sunt cam mulţi hidraţi, dar cui nu-i plac dulciurile? O.K., or mai fi fiind vreo câţiva nefericiţi care preferă fasolea mung şi lintea fiartă, dar aceştia pot pune peste “bucăţelele” mele niscaiva sos de soia sau de peşte. Continuă să citești →

După mitingul PNL şi reacţiile celor din alte partide, după clipul penibil în care doamna Gorghiu spunea că Liviu o să-i pape copilului pacheţelul şi o să-i fure tema (el sau Ponta, n-am fost prea atentă), după replica la fel de penibilă în care Ponta scoate un salam săsesc dintr-o straiţă lângă Masa Tăcerii, am simţit nevoia să revăd pentru a patra oară „Midnight in Paris”, că ştiţi cum e, fiecare supravieţuieşte cum poate la prostie şi demagogie, la intemperii şi diete. Enumeraţia poate uimi, termenii ei par a nu avea legătură între ei, dar pentru mine ei sunt în perfectă potriveală, deoarece prostia şi demagogia au devenit universale (a se vedea alegerile din SUA, la fel de… rococo – asta mi-a venit, asta am scris – ca şi alea din Moldova), iar ploile, vântul şi cura de slăbire mi se par la fel de insuportabile, ca să nu zic eu acu’ de-a dreptul naşpa. Continuă să citești →

Fetiţa de aproape cinci ani a unei amice mi-a zis multă vreme “tanti Milalela”, c-o învăţa maică-sa să fie politicoasă şi, citez, să “nu se tragă de şireturi cu cei mari”; pornind de la aceste sănătoase principii, nimicura blondă şi fermecătoare îmi zicea chiar şi “săru’ mâna” când venea sau pleca ori când îşi lua ceva dulciuri din “dulapul cu minuni” situat strategic în bucătărie, la îndemâna tuturor copiilor care ne calcă teritoriul. De vreo jumătate de an am constatat o schimbare; mă strigă “profa” şi-mi zice “salut”, ceea ce mă distrează teribil, mai ales că şi mama ei mă strigă la fel, ca şi cum n-aş avea un nume, şi asta nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Pentru că fetele îmi spun astfel, cu acelaşi apelativ mi se adresează şi bărbatul familiei, iar eu aştept cu interes să se nască şi cea de-a doua copilă a cuplului (vine acuşi, în mai), ca să văd ea cum mi-o spune când o deprinde “arta conversaţiei”, deşi sunt convinsă că tot profa voi fi şi de data aceasta. Continuă să citești →

Pornind de la acea leapşă cu cărţi care s-a desfăşurat pe facebook, m-am tot gândit ce aş lua eu cu mine pe o insulă pustie; nu e prima dată când fac asta, mi se pare provocator să reflectez la ce lucruri sunt atât de importante în existenţa mea încât să nu pot trăi fără ele, chit că nu prea cred să mai fie multe insule pustii în lume, pentru că la câţi suntem pe pământ ne extindem pe unde putem; nu mai spun că nu mă dau în vânt după întoarcerea la natură şi că nici n-am bani pentru o croazieră în jurul lumii în timpul căreia să naufragiez pe vreun ţărm de ocean. Oricum, e interesant că întrebarea stereotipă se referă la ce ai lua pe-o insulă pustie, nu la pe cine, dovadă că obiectele contează mai mult decât oamenii, că – la o adică – fără tacâmuri nu poţi trăi, dar fără maică-ta te obişnuieşti tu în timp, trebuie doar să ai grijă la priorităţi. Dar asta e o altă discuţie… Continuă să citești →

Nu ştiu ce se-ntâmplă, dar toată lumea e nervoasă peste măsura măsurilor, trosneşte si buşeşte, înjură de mamă, tată şi alte rubedenii, se plânge de vreme, de vremuri, de serviciu, de lipsa banilor, de greţurile matinale specifice sarcinii, de pantofii cu toc, de cei fără toc, de şefi şi de subalterni, de aia şi de-alaltă. Toate astea mă fac să mă gândesc la cum stăteau treburile acum vreo douăzeci de ani, chiar mai bine, când nu eram aşa democraţi ca să ne permitem a ne enerva continuu şi când, se pare, nici ploaia nu era aşa udă, nici gerul aşa aspru, nici bătăturile aşa de dureroase. Continuă să citești →

De regulă, titlurile de tipul acesta subliniază fie o relaţie de mare iubireală plină de tragism (vezi “Romeo şi Julieta”, “Tristan şi Isolda”, eventual – că aşa mă bătu gându’ – Pelinel şi Borcea), fie una de opoziţie (“Părinţi şi copii”, “Soţi şi soţii”, Bahmu, Prigoană şi pliciul de muşte etc.). În cazul de faţă, titlul îmi sugerează, nu ş’ de ce, cuplurile de comici vestiţi ai ecranului: Stan şi Bran, Pat şi Patachon, Lolek şi Bolek, Chip şi Dale. Minus partea realmente distractivă a situaţiunii. Continuă să citești →

Umblă vorba printre “spiritualişti” că venirea fiecăruia în această lume se face după anumite reguli şi are un anumit scop, de unde şi discuţiile despre descoperirea menirii pe care o avem, a rostului nostru în viaţă. Nu ştiu ce dovezi concrete au cei ce susţin teoriile în cauză, dar sună bine şi dau de-o pâine unor oameni cum sunt aceia care stabilesc (nu m-am prins prin ce tehnici) cam ce fuserăm într-o viaţă anterioară. Acum vreo douăzeci de ani, sătulă să am încă din adolescenţă acelaşi vis de cel puţin două ori pe săptămână (eram bărbat, purtam haine aspre şi murdare, uneori împuşcam nişte oameni, alteori mă împuşcau ei, dar întotdeauna după ce treceam un pod într-un camion cu prelată, cum mai existau încă pe vremea copilăriei mele la garaj, la nea Gelu), am ajuns la o doamnă, ingineră de meserie, dar care studia tot felul de chestiuni legate de astrologie, mitologie, religie şi multe altele. După lungi discuţii, mi-a făcut astrograma, mi-a fixat numărul nu ştiu care şi, la vreo câteva săptămâni, mi-a spus că în viaţa anterioară am fost soldat în Primul Război Mondial, ceea ce putea explica visul chinuitor ca pe-o amintire păstrată în subconştient laolaltă cu un sentiment de culpă si cu o teamă fără margini. Continuă să citești →

     Când Nichita Stănescu a lansat sintagma aceasta, fac pariu că nu s-a gândit nicio clipă că-şi va extinde semnificaţiile la tot felul de situaţii, stări, atitudini şi alte cele; nici că plânsul îşi va trimite rivalul la dracu-n praznic, înlocuindu-l cu absurdul, grotescul, tragicul. După ce am parcurs o bucată bună din frumoasa noastră patrie cu Continuă să citești →

Să imaginăm un dialog contemporan între Ştefan cel Mare şi un grup de elevi, eventual membrii lotului internaţional de matematică, întorşi cu două medalii de aur şi nu ştiu câte de argint de la olimpiada internaţională, la care s-au situat pe locul întâi în Europa şi pe locul zece în lume (din 100 de ţări participante): Continuă să citești →