Mihaela MARIN – Identitatea socială şi profesională: şpăgar

 

Mihaela_MarinSă imaginăm un dialog contemporan între Ştefan cel Mare şi un grup de elevi, eventual membrii lotului internaţional de matematică, întorşi cu două medalii de aur şi nu ştiu câte de argint de la olimpiada internaţională, la care s-au situat pe locul întâi în Europa şi pe locul zece în lume (din 100 de ţări participante):

ŞTEFAN: Pădure tânără, pădure tânără, unde sunt moşii voştri?

UN ELEV: Măria-Ta, sunt acasă, încearcă să supravieţuiască vicisitudinilor istoriei contemporane cu bruma de pensie pe care o au şi să tranziteze tranziţia, vorba aceea.

ŞTEFAN: Băiete, nu despre moşii aceia întrebam, ei sunt deja aproape morţi, pe cine să mai intereseze? Şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul, şi-au plătit contribuţia la stat; neacademic vorbind, adio şi-un praz verde! Eu despre dascălii voştri voiam să aflu, despre aceşti moderni Daniil Sihaştri care vă povăţuiesc şi vă îndreaptă paşii la început de viaţă. Mi-am amintit de ei în urma unei şuete cu Aristotel, care lăuda inteligenţa lui Alexandru şi harul de educatori al grecilor.

ALT ELEV: Mărite doamne, numărul lor scade dramatic… Unii sunt la Rahova, alţii la Balta Albă, vreo doi sunt cazaţi la Popa Şapcă, încă vreo câţiva au ajuns la Colibaşi sau Caragiale. Nimeni nu mai ştie care pe unde se găseşte, nici familiile lor nu-i mai vizitează la vorbitor, de teama oprobriului public. Pachete primesc rar, că vremurile sunt tulburi, turcii şi chinezii au invadat piaţa cu alimente şi bunuri de larg consum, dar la salariile noastre şi astea sunt de consum… mai strâmt, aşa. Au mai rămas ceva exemplare prin şcoli, dar dacă mai aduc vorba despre întârzierea salariilor sau – şi mai grav – despre vreo mărire a acestora, nu-i vedem bine nici pe aceştia.

ŞTEFAN: Nu pricep, nu cunosc locurile despre care vorbiţi.

ELEVUL III: Nici noi nu dorim a le cunoaşte, Măria-Ta, tocmai de aceea nu ne vom face profesori – oricum, nu în ţara noastră de glorii şi de dor de ducă. Pentru curiozitatea Domniei Tale, află că aceste locuri sunt nişte puşcării – locuri de pedeapsă …

ŞTEFAN: Ca-n “Infernul” lui Dante? Pe maestru l-am cunoscut tot… (gest cu ochii spre cer). Dar cu ce-au păcătuit oamenii aceştia?

ELEVUL IV: O, dar ce n-au făcut! Trei inferne unul peste celălalt nu-i mai curăţă de păcate. Au cerut şpagă mobilier şcolar, cafea, videoproiector, toner şi imprimantă, jaluzele – că nu se vedea nimic la tablă, cică – hârtie igienică, săpun lichid şi soluţie de spălat pe jos, cloramină de pe la câte-o mamă lucrătoare în domeniul sanitar, bureţi de şters tabla, de parcă nu găseau prin geantă vreun şerveţel nazal, chiar folosit, markere, fondul clasei. S-a considerat că puteau şi ei, din miile acelea de euro pe care le au ca salariu, să cumpere becuri de schimb, computere (plus abonamentul de internet), colace de veceu, butuci de yală – să fie acolo, de schimb – câte un dulap pentru clasele la care sunt diriginţi, măcar douăzeci de scaune pe cap de prof furajat, cărţi pentru biblioteca şcolii, fiindcă multe dintre cele existente datează dintr-un Ev Mediu al editărilor, ei, nu chiar de pe vremea lui Coresi, dar pe-acolo. Ei însă, nu şi nu, căpoşi rău…

ŞTEFAN: Eşti cam supărat pe dascăli, deci înţeleg că părinţii tăi nu sunt în domeniu.

ELEVUL IV: Nu, tata e procuror, iar mama este avocată. Noroc cu profii, mai scot şi ai mei un ban cinstit, că vrea tata să-mi cumpere un Audi.

ŞTEFAN: Tu eşti tot olimpic dintre-aceştia?

ELEVUL (Rânjind): Nu, eu am fost doar cu ei în deplasare, ca preparator fizic de matematică, fiindcă ştia mama pe cineva la minister.

*

Aş putea scrie un roman (alegoric, cum altfel?) în cheia abordată mai sus, dar zău că nu mă distrează situaţia, chiar dacă aşa ar părea la prima vedere. La o a doua însă, trebuie să vă zic că nu mai ştiu ce să spun când trebuie să mă prezint cuiva. Pentru personajul lui Flemming era simplu – “Bond. James Bond.” Eu cum să zic? Marin. Profesoară şpăgară, cerătoare pe ton dur de cretă şi burete (obligatoriu, nu opţional), coruptă care solicită auxiliare pentru elevi, deşi manualele sunt revizuite, conforme cu programa, absolut minunate? Confuzia mă înghite, aşa li se întâmplă şi altora, deci zicea bine Iv cel naiv (dacă n-aţi citit nimic de el, tocmai a venit momentul): “Confuzia ne dă palme reci peste frunte / aşa că ne concentrăm pe lucruri mărunte”. Lucruri mărunte, cum au devenit viaţa şi carierele unor oameni, libertatea lor, dreptul de a nu-i înregistra, filma, picta sau săpa cineva fără ca ei să ştie, de a nu fi băgaţi în aceeaşi găleată cu zoaiele altora, dorinţa de a le recunoaşte cineva meritele şi de-a nu fi transformaţi în paria sociali. Lucruri mărunte… Asistăm însă la o vânătoare de vrăjitoare şi mulţi dascăli, unii complet nevinovaţi, vor sfârşi arşi pe rugul diverselor interese. Nu cred că învăţătoarea aceea de la care a pornit epopeicul război este nevinovată, chiar m-a iritat atitudinea ei, dar sunt aspecte pe care nu le pricep. De exemplu, aud azi un foarte cunoscut sociolog, care spune că în aceste timpuri de maximă dezvoltare tehnică este uşor să se facă înregistrări ale discuţiilor cu profesorii, pentru a se termina odată cu atâta corupţie. S-o fi gândit nenea că orice înregistrare este ilegală? Dar că “pixelul albastru” poate lovi rău de tot şi înregistrările astea se prea poate să fie “prelucrate”, cam ca pozele din photoshop, s-o fi gândit? Tocmai de aceea ele nu sunt admise ca probe în procese, că doar ştim cu toţii cum Traian Băsescu a îmbrăţişat patern un puşti şi pe filmuleţ se vedea cum îi trage una peste gură, ruşine, Dinu Patriciu! Chiar şi lui Clinton i s-a întâmplat întâmplarea, deoarece pe poze apăreau vreo trei pete pe rochiţa participantă la sexul oral din Biroul Oval (m-a tentat prea tare rima, scuzaţi!), dar se pare că în realitate nu era decât o pată, hai maxim două. Dincolo de gluma cam strepezită, înţeleg că dezvăluim nişte ilegalităţi prin alte ilegalităţi.

Apoi, mă mai miră şi atitudinea părinţilor, care se înghesuie acum cu reclamaţii, vorbind cu gura plină despre principii. Eu cred că le cresc principiile astea o dată la trei luni, altfel nu pricep de ce n-au reacţionat la prima şedinţă cu părinţii, prin septembrie, când cu siguranţă li s-au cerut bani pentru tot felul de chestii. Nici n-a avut vreunul curaj s-o facă de două parale pe cucoană, dar l-au avut pe-acela de-a o înregistra şi de-a face postări anonime. De la madama Blându sau cum o cheamă n-au ce principii să înveţe copiii, dar se pare că nici de la părinţii lor, care-i experimentează de mici în sportul naţional numit delaţiune ordinară, de cocotă răzbunătoare pe amantul ce nu i-a plătit – vorba lui Cantemir – şugubinatul. Iar în mizeria asta, în conflictul dintre inşi cu caractere la fel de mizerabile, cad toţi dascălii, ajunşi la mâna unor părinţi care pot face şi spune ce vor. Toţi anii cât am fost elevă am plătit fondul şcolii şi al clasei, am cumpărat cărţi care ni se cereau ca lectură, am dat cu clasa un cadou de 8 Martie, care zău că nu consta într-o scrumieră de lut sub forma unui pirat; se numea cadou, arăta cât respectă elevii şi părinţii profesorul X (de aceea nici nu le luam daruri tuturora la fel) şi nimeni nu s-a gândit să-i zică şpagă. Acum ţi-e frică să le ceri ăstora cretă, că cine ştie ce mai auzi, în condiţiile în care învățământul n-a primit niciodată cei 6% din PIB, iar autofinanţarea este imposibilă, că doar nu pot creşte porci pe terenul de sport, pe care să-i vând apoi la cantina de la şcolile care mai au încă aşa ceva. E zobită profesoara care a cerut părinţilor să achiziţioneze retroproiector şi imprimată. Păi să-mi dea ministrul învățământului şi ministerul lui abramburit mai  demult de Abramburica, fiindcă mi se cere învăţământ modern; cu ce să-l fac, cu casetofonul din vremuri mitice, de la care nu pricep elevii mai nimic la proba de competenţe lingvistice de limbă străină de la bacalaureat, căci bâzâie şi tuşeşte ca dama aia cu camelii? Sau poate cu internetul care ba vine, ba nu vine şi cu computerele rămase în urmă de vreo zece ani? Vrei calitate, dar fără investiţii. Ei bine, nu se poate, domnule ministru şi onoraţi jurnalişti, că nici vouă nu vă iese ciorbă rădăuţeană din ştevie. Dar ipocriţi şi nesimţiţi cum sunteţi, daţi vina pe proştii care vă învaţă copiii contra grozavei sume de 15, maxim 20 de milioane pe lună.

Că veni vorba despre bani. Mi s-a acrit de cretinismul acelora care zic că ştiam în ce mă bag, ce salariu voi avea. Nu, zău? Oare ştiam că voi fi ultima coruptă a ţării, ciuca de bătaie a unor părinţi care nici morţi n-ar recunoaşte că n-au născut nişte genii sau a altora, ieşiţi din negura tranziţiei plini de bani şi de diplome obţinute la facultăţi la care s-a intrat pe dosare? Zice o cucoană că nu e posibil ca fiul personal să ia insuficient la bastonaşe. De ce este imposibil, că nu pricep? Dacă ar fi fost aşa, nu exista calificativul acesta şi gata. Sau o fi doar pentru copiii de cadre didactice… Sunt multe, multe de spus, dar mă simt sleită şi inutilă. Degeaba scriu eu aici, dacă oamenii înghit porcăriile astea pe nemestecate, dacă niciun inspector general sau particular nu iese să-şi apere oamenii, de frică să nu piardă scaunul, dacă noi înşine nu ieşim în stradă să ne cerem dreptul de-a nu fi trataţi ca nişte delincvenţi şi de-a nu fi discriminaţi. E degeaba… Mai bine îl las tot pe Iv cel naiv, care de fapt nu e deloc aşa, să încheie: “m-am uitat în gura lumii, / avea dinţii scâlciaţi / însă – asta-i culmea culmii – /  păreau extrem de curaţi. / (…) / fiindcă lumea se-ngrijeşte /  zilnic gura să şi-o spele / seară, prânz, când nimereşte, / cu-n şuvoi de vorbe grele.”

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…