1.

Pentru cine cântă pietrele

În faţa acestui zid am lăsat un cântec
să mă aştepte.
Era primăvară
si sub noi cuvintele alergau
nebune de dorinţă
Atunci am început să adun:
Un zâmbet pentru tine,
Un castan pentru mama,
Căci mâine cine mai ştie
De vor mai cânta florile la ferestre
O casă sau un mormânt pentru aceste
Frunze moarte în care am îngropat
dragostea.
Un vis pentru mâine sau pentru mâinile
noastre inutil de albe.
Ar mai trebui să adaug
nopţile pentru caii mei singuri
sau mai bine pentru dragoste,
apoi un descântec, o ploaie
sau o femeie frumoasă şi o singură
lacrimă, ultima…
Şi atunci m-am întrebat prietene:
pentru cine cântă pietrele?

2.

 Mai pot scrie povestea

Când vor exploda tăcerile,
o să te acopăr cu șoapte, cu verbe
care ajung fapte în crucea dimineților
colorate în gânduri de taină.
Cuvinte renegate vor bate pasul
pe prima treaptă, aliniate
la startul începutului de ziuă.
Adu-mi mai aproape
căldura din gesturi amânate,
pierdute printre vorbe și gânduri uitate!
Și lasă să-ți cadă privirea de la tâmpla cutată
la glezna ce caută să desprindă
tăcerea din noi, spre pasul din urmă
dureros de dorit!
Adu-mi încet mai aproape și visul
și tava cu vorbe aranjate,
începuturi de carte,
de rând, de gând,
când nu știam că mai pot
scrie povestea, gata să curgă cântând!

3.

Operație pe iubire

Ferestre, bilete de zbor spre visare
nu au niciodată perdele
ca să nu se împiedice gândul în ele
ca să nu omor dorul restant
din alt ciclu de zbor.
Cum să spun, că era un bulgăre de soare
care s-a spart de fruntea mea
și milioane de imagini mi-au invadat trăirea,
compuse din doruri și mirări..
toate erau culoare pură,
lumină filtrată de iris,
bulgăre spart în vitralii
ca să-mi încălzească atriile secate
de la ultima operație pe iubire…
și mă mai întreb, de ce nu pot face poezie,
când toate culorile sunt arestate,
la marginea toamnei…

4.

Mulțumesc pentru mâine

Sunt călătorul fără hartă, pe cărări unde arde suferința
până ce înfloresc gunoaiele…
am ales drumuri, când mă lăsai să zbor.
Între cer și pământ sunt un gând rotund,
cât un vis, cât o viață.
Clopotele sparte, biserici cu slujba neterminată,
între mine și tine, un câmp de tăcere.
Întinde mâna cu care albești nopțile
si eu veșnic ucenic, la buchea adevărului
îi mulțumesc zilei de mâine,
care mă naște și dă cu piciorul la poartă,
sunând adunarea.
Doamne, ai inventat sentimentele înalte
iar noi ne târâm prin noroaie
și nevoi mărunte care omoară bucuria.
Te întreb: cine a inventat ziua de mâine?

5.

O amintire

Spȃnzură tu orele acestea negre
de dorinţă nerostită,
că altfel le rup eu minutele
tulburător de pătimaşe, ce te aşteptă
mereu, chiar dacă nu stii.
Opreşte-mi nişte ceasuri bune
Să fie popas printre cuvinte
şi doruri, acolo unde era
cȃndva o cumpănă.
Am sărit peste ea şi am ajuns
atleta buna printre ghinioane şi dureri.
Am păstrat o amintire
dintr-o clipă de uitare,
ce nu puteam s-o părăsesc…
te-ar fi durut prea mult
Era dinaintea noastră.