Bucurie

Când toate vorbele au murit,
odată cu deschiderea tăcerii,
ca o coroană m-a acoperit
la umbra încordată a-nserării.

O, Doamne cât m-a oropsit durerea
și m-a făcut să stau cu spatele la soare,
când toate în jurul meu erau putere
mă-ncrâncenam să cred că nu mă doare.

M-am ridicat privind în zare,
tu, Doamne mi-ai împins toiagul de lumină
cu care scriu și m-ai făcut să fiu în stare
pașii timizi să-i scot după cortină.

Mi-ai dăruit și zâmbetul în gene,
puterea dorului deschide orizonturi
și vorbele împletesc a gândului putere
când slova curge lin între anotimpuri.

Pauză de iubire

Mi-am pus cuvintele la masă cu mine
pe două rânduri , să încapă toate.
Pe primul rând am pus florile
şi iubirea.
Le-am dat tema compunerii: viaţa
şi am pornit cronometrul.
Mă împiedic intenţionat
în fața provocării, să vad cine-mi
ia apărarea…
niciun cuvânt nu–mi ia apărarea,
nicio floare îmbrăţişarea,
nu-mi netezeşte cărarea,
nu-mi serveşte cina.
În seara asta luăm o pauză
de iubire…
mai bine scriem o poezie,
despre cum este să nu fii poet.