Trăiesc de ceva vreme lecția neputinței, nu că ar fi problema sexului sau a vârstei, ci doar durerea că adevărul nu e crezut, dorit, acceptat și mai mult răstălmăcit, minimalizat sau contestat, dacă acesta nu aduce niciun profit. Într-o epocă în care totul se cumpără, doar să ai posibilitatea să plătești, omul simplu (social vorbind), cu bun simț (cu care te naști sau nu !) este disprețuit sau mai rău ocolit.

Dacă mai ai nenorocul să fii pensionar cu acele venituri fabuloase acordate într-un dispreț total faţă de nevoile omenești, dacă mai ești bolnav sau singur, atunci drumurile sunt limitate și deseori închise. Dorințele și nevoile sărmanului om sunt date în derizoriu chiar de guvernanți. Este un truism să afirm că aceste persoane de vârsta a III-a sunt considerate o povară, nu numai de societate, dar uneori și de familiile lor. Într-o societate în care nu se poate privi înainte decât printr-o ceață, să privești înapoi este o pierdere de timp.

Nu există decât „înainte”, indiferent cum și unde ajungem, chiar „călcând peste cadavre”. Dar să nu uite nimeni că am plătit cu anii noștri de trudă, cu netrăirile unor vârste prin care am trecut alergând, cu sănătatea…cu multe neîmpliniri. Și acum alergăm, cu pașii nesiguri, împinși de nevoi nerecunoscute de societate, din dorința de a mai face sau spune ceva pentru care nu am avut timp în altă perioadă.

Am visat de multe ori că o să am timp odată doar pentru mine. Să citesc, să scriu, să visez că pot face lucruri noi, să descarc astfel amprenta nemulțumirilor de pe suflet sau doar să atrag astfel atenția că mai sunt vie? Să mă plimb, să văd ce știu doar cu ochii minții din lecturi, poze sau televizor. Nu se poate! Este verdictul dat de neputința economico-socială.
Să scrii? Ești infantil! Nu ai altceva mai bun de făcut? Treaba ta! Cui îi trebuie?
Să și tipărești gândurile tale… e chiar o aventură. Cine investește? Cu ce bani? Și apoi, mai avem cititori? Să citești? Cum cumperi cărțile? Aud că se mai pune un bir pe carte (pe cultură în general), așadar nu mai putem cumpăra noutățile…

Sunt printre privilegiații care mai au o bibliotecă plină cu cărțile luate cu greu, „la pachet” cu „un congres” sau „directivă”, erau puținele bucurii ce le aveam atunci, demult. Citite toate din scoarță în scoarță, așadar să le reiau, cum fac uneori, îmi mai trebuie o viață. Dar toate din jurul nostru vechi sunt și vrem ceva nou, fie doar ca să ținem legătura cu societatea cotidiană. Să vedem unde ne situăm. Dar în goana asta de a acumula, de a te strecura prin criza economică, „un bătrân” este o povară, bun să crească nepoții, dacă mai poate, că tot nu se poate întreține singur, fără să mai adaug cele enumerate ca fiind de taină dorințe.

Și când nu-ți poți plăti căldura, mai vrei să mergi la spectacole și să cumperi cărți? Să le și scrii, editezi, ei da, asta sună chiar a pretenție. Poate eu am o problemă de adaptabilitate la statutul de pensionar, nu la bătrânețe. Nu se compară cu ce mi-am imaginat, dorit.
Trupul poate să resimtă anii, deși este relativă ideea, dar spiritul? El nu știe de trecerea timpului. Este ca o piatră scumpă, prețioasă, care strălucește mai puternic îndelung șlefuită, de educație, experiențe, sentimente trăite sau dorite, lucruri făcute cu trudă. Este mai viu, de la o anumită vârstă, tocmai atunci când ai timpul necesar introspecțiunii ca să constați ce bogații ascunzi, fără să știi, în tine. Din păcate, numai tu în solitudine te poți evalua și așeza pe piedestalul cunoașterii. Nimic nu e gratis, doar iubirea… Trist, e trist azi în mine.