Nu am cuvintele

Pauze între cuvinte

tăceri care alintă,

mă mângâie pe creștet,

în diminețile îngrijorate

când cade zăpada.

Plutește un parfum

din diminețile copilăriei

la care închisese mama ușa.

Iubiri în multe feluri

îmi defilează pe rând pe retină,

nu mă decid să înțeleg

care topește zăpada

și continuă povestea.

Nu pot să te întreb,

când nu am cuvinte,

doar tăceri elocvente

în diminețile indecise

să se aprindă.

6.01.2015

 

Adevărul beat de neputință

În jurul meu prea multe chipuri

monede care nu ști

pe care față o poți vedea,

cameleonice chipuri, imagini succesive

triste făpturi,

oglinda neputinței cu arogante pretenții.

Tu, ești zâmbetul dimineților

cu raza de soare bătând la ferestre,

izvor neînceput de arzândă dorință,

cărarea umbroasă care-mi susține pasul,

gândul și șoapta.

Ai apărut în lumina bolnavă,

rece și rapace, când totul

se ascunde de lumină,

de adevărul beat de neputințe?

Eu, ramul tău firav, șovăitor

care freamătă la primul gând,

indecis să te cuprindă,

să îți arate calea neconturată

de dorință, spre care zborul are primul loc.

 

Între ei și noi, amintirea

Tangenta timpului, speranța,

amprenta autentică a bucuriei

rostită pe litere,

în diminețile cu soare la ferestre.

Mereu căutăm propriul anotimp

în care să încapă tot

 ce nu luăm cu noi la drum.

Unde găsim tărâmul autentic, abandonat

pe care vrem să revenim

ca să închidem ciclul?

Liniște se așterne peste versul

care țipă îndrăgostit fără rost.

Vizităm fără să vrem cimitirele,

parcurile întâlnirilor de sărbătoare,

unde toți lăcrimează și curăță regrete

cu candele și flori.

Între ei și noi, amintirea.

O așezăm pe lespedea de piatră

a trecutului,  în care toate se măsoară

în sentimente și dor.

 

Punctul pe lacrimă

Cine-mi pune punctul pe lacrimă

în anotimpul care desfrunzește culorile?

Caleidoscop de imagini triază gânduri

tulburate în oglinda oceanului de lumină,

abandonată în alt timp.

Se aud pași între cele două atrii,

cu valvele deschise spre cer…

Știu cine ar fi putut pătrunde suav,

fără să perturbe mecanismul uzat

de așteptare, înaintea vulcanului fremătând,

pericol de cutremur neașteptat.

Mă rog în fiecare anotimp

Să pot să-mi mai păstrez parfumul,

gândul agățat de norul eteric,

împrăștiat la ziuă, poemul nescris

și zâmbetul început la hotar cu bucuria…

când fiecare lacrimă are punctul ei.

 11.01.2015