1.

Un semn
Cuvintele mă leagă cu mâinile la spate,
să nu mai șterg ploile, frunzele, iernile,
neașteptate daruri trimise gata împachetate,
pe chipul inocenței ascunse demult.
Vorbele mă spală de tristețe,
te chemă în josul cascadei
unde anotimpurile se sparg în sunetul ploii din noi…
Nebunia curge și oprește timpul,
îmi spală privirea de neputința
durutei cicatrici de pe chipul miresei din vis
și apa cerului mă curăță de păcate
într-un eden de poveste…
Tu mă atingi cu degete ude, din vara tandră
a așteptărilor din noi.
Nu spun nimic, doar crucea îmi luminează
intrarea în biserici mute
unde eu și tu așteptăm un semn.

2.

Zilele cu soare

Am învățat să construiesc poduri,
peste anotimpuri, peste dureri,
peste nopți și peste colecția de amintiri.
Toți suntem acționari la lucrarea celestă,
care ne obligă să trecem
cu mâna întinsă, să cuprindem bucuria
și o așternem sub pașii nesiguri,
bolnavi când se termină primăverile.
Am învățat să urc scări
prin timp…
tot mai aproape de perfect
am curățat zilele și nopțile tapetate
cu povestea din care ai lipsit…
Am întins mâna și mi-ai cuprins visul
din care se hrănește bucuria că exiști.
Tot mai aproape de cerul tău,
îmi fac așternut din zilele cu soare
care îmi vor lipsi o veșnicie…

3.

Și bucuriile se sparg în cioburi

Am învățat să ascult tăcerile
ochilor cu pleoapele plecate,
mâinilor împreunate, care așteaptă,
în carapacea fără anotimp…
e muzica interiorului în care inima,
celebrul dirijor se supune dorului.
Florile pictează diminețile în miresmele
copilăriei amprentate pe iris.
Facem pași de vals și plutirea e zbor,
înălțare, acolo unde doar gândul ajunge
și-ntinde mâna la stele,
Am învățat să aștept cu pașii cuminți,
aliniați în fața dorinței,
lipită de tine ca o ploaie de vară
timidă și tandră.
Eu mă strecor printre tristeți și am menirea
să pictez din ele poeme cu care construiesc
miracole, tulburătoare vise.
.Ai văzut câte cioburi au bucuriile când se sparg
și te rănesc că ai uitat cuvintele?

4.

Zile contorizate

Au trecut zile contorizare,
niște anotimpuri în valuri,
peste tâmpla ta, peste privire,
peste părul ca o flamură fâlfăind în soartă,
peste brațele mele, peste buze și zâmbete.
Ne-au încălzit până la incandescență
și atunci ne-am topit și am curs ușor
în copii și doruri.
Am umplut pământul cu bucuria
că suntem Prometeul fiecărei zi.
Nu te-am întrebat ce ai făcut în zilele cu ploaia
ce-ți spăla privirea, tristă deseori…
Nu m-ai întrebat cum am dat toamna
de-o parte și am ales să uit treptele lipsă la scară,
am ales rampa care echilibra tăcerea și dorul.
Am ales șă alergăm prin toamnă,
desculți de griji, ca doi copii
privind în urmă piesă de teatru neterminată…

5.

Mă doare această bucurie

Mă desprind din tine,
culori curse topite în clipe
mă amestecă în anotimpul
ce bate la ușa dimineților
care-mi îmbrățișează privirea…
tot mai mică încap în acel buzunar,
în acea inimă sau mai bine
în gândul care se chinuie
să spargă visul și să meargă în alt pas.
Devin bobul cu soare care te hrănește
firul de ploaie castă,
când spăl cărările pe care
tălpile mele urcă
și nici un obstacol nu-mi îngrădește
cercul care se va închide
ca un basm cu:
”și au trăit fericiți până la moarte”!
Eu scriu povestea personajelor pictate
în tabloul anotimpurilor lente,
dintr-un film în care actorii
au devenit spectatori.
Mă doare această bucurie
Și dacă n-o păstrez, vreau s-o dăruiesc…

6.

Fabrici de fum

În fabrici de fum ardem vorbele
cu o formulă eronată,
care nu ne mai luminează nopțile
și zilele nu le acoperă.
Chimiștii noștri au vândut rețeta Fericirii
pentru o Nirvană măsluită.
Cuvintele neputincioase se miră
și nu pot traduce durerea verbelor
pe care le simți, dar nu le poți înțelege…
E împotriva iubirii
la vremea când nu mai intersectăm
motivația fumului,care ne devine haină
întoarsă pe dos,
cu dorința zborului,
ce ne vizitează visul.

7.

Sentimente înalte

Sunt călătorul fără hartă, pe cărări unde arde suferința
până ce înfloresc gunoaiele…
am ales drumuri, când mă lăsai să zbor.
Între cer și pământ sunt un gând rotund,
cât un vis, cât o viață.
Clopotele sparte, biserici cu slujba neterminată,
între mine și tine, un câmp de tăcere.
Întinde mâna cu care albești nopțile
si eu veșnic ucenic, la buchea adevărului
îi mulțumesc zilei de mâine,
care mă naște și dă cu piciorul la poartă,
sunând adunarea.
Doamne, ai inventat sentimentele înalte
iar noi ne târâm prin noroaie
și nevoi mărunte care omoară bucuria.
Te întreb: cine a inventat ziua?